Pedeaspa capitală

Introducere

„Întunericul morţii este asemenea luminii difuze a amurgului. El face ca toate lucrurile să-i pară adorabile celui care moare.” – Jean Paul Richter

Pedeapsa capitală îşi găseşte originile încă din zorii creaţiei, omul gustând moartea adusă de către semenul său imediat după izgonirea din rai, prin uciderea lui Abel de către fratele său Cain, ca pedeapsă pentru primirea jertfei acestuia de către Dumnezeu[1]. Putem spune aşadar că pedeapsa cu moartea şi-a ratat scopul încă de la începuturile ei pedepsind mai degrabă dreptatea decât nelegiuirea.
Pedeapsa cu moartea sau execuţia înseamnă uciderea unei persoane ca penalitate pentru comiterea unei crime capitale în urma unui proces judicial. De-a lungul timpului a îmbrăcat mai multe forme, uneori de o cruzime greu de imaginat. Astfel, de la lapidarea sau aruncatul la lei din perioada antică, la ghilotina şi arsul pe rug specifice perioadei medievale, de la fierberea spre moarte sau spânzurare, până la execuţia pe scaunul electric sau moderna injecţie letală, pedeapsa capitală a îmbrăcat forme dintre cele mai creative, fiind parte din istoria aşezărilor omeneşti de-a lungul secolelor.
Subiectul este de mare întindere şi poate fi analizat din multiple perspective dar în lucrarea de faţă vom încerca să expunem viziunea creştină abordând cele trei mari direcţii şi sisteme de gândire – reconstrucţionismul, reabilitaţionismul şi retribuţionismul[2]. Vom căuta să surprindem de asemenea gândirea seculară a vremurilor noastre expusă în special în Declaraţia Drepturilor Omului, căutând însă să rămânem centraţi în cartea de căpătâi a credinţei creştine – Sfânta Scriptură. În final vom sumariza aducând câteva concluzii preliminare.


Nimeni nu are dreptul să ucidă

„Cred că pedeapsa capitală funcţionează de minune – fiecare ucigaş pe care îl ucideţi nu va mai ucide niciodată.” – Bill Maher

Susţinătorii acestei viziuni insistă pe ideea reformării infractorilor, nu pedepsirea acestora şi se opun cu vehemenţă pedepsei cu moartea. Ei sunt numiţi reabilitaţionişti datorită concepţiei lor; mizează pe reabilitarea persoanei recurgând la Scriptură pentru a-şi susţine opinia.
Porunca a şasea din Decalog este cât se poate de clară – Să nu ucizi![3]- dar, potrivit pastorului Cristian Barbosu „porunca nu are de-a face cu executarea pedepsei capitale”[4], poruncită de Dumnezeu în anumite cazuri, deci îngăduită în baza Vechiului Testament.
Reabilitaţioniştii cred că scopul pedepsei este acela de a vindeca nu de a pedepsi, citând textul din Ezechiel 18:23, unde Dumnezeu declară că nu doreşte moartea celui rău ci „mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască”. Invocând textul din Romani 5:12-18, ei consideră că moartea lui Cristos la cruce a fost pedeapsa capitală pentru întreaga omenire.
Unul dintre argumentele morale ale reabilitaţioniştilor este că, de multe ori, pedeapsa cu moartea se aplică injust, doar o minoritate dintre infractori având parte de această condamnare, devenind astfel un instrument tiranic al rasismului. Deci, dacă nu se aplică în mod egal, să nu mai fie aplicată de fel.
Norman L. Geisler contrează opiniile mai sus exprimate susţinând că scopul justiţiei nu este reformarea ci pedeapsa, Dumnezeu susţinând aceasta în mai multe situaţii (Exod 20:5, Ezechiel 18:4) şi cere autorităţilor să procedeze întocmai (Geneza 9:6, Exod 21:12). De asemenea comentează că, dacă justiţia se aplică în mod inegal nu ar trebui abolită ea însăşi ci ar trebui lucrat mai degrabă la impunerea acesteia în mod egal.[5]


Dumnezeu voieşte pedeapsa cu moartea

„Pedeapsa cu moartea este recunoaşterea societăţii cu privire la sanctitatea vieţii umane.” Orrin Hatch

La polul opus reabilitaţionismului se afla reprezentanţii reconstrucţionismului care cred că pedeapsa capitală se aplică pentru orice infracţiune majoră, adică pentru oricare dintre elementele enumerate în Legea Mozaică, excluzând legea ceremonială. Pe lângă crimă şi viol, din această listă a păcatelor condamnabile cu moartea fac parte şi adulterul sau nerespectarea părinţilor, păcate care ar condamna la moarte o bună parte din populaţia planetei.
Reconstrucţioniştii cred în impunerea Legii VT ca normă universală pe baza principiului conform căruia Legea reflectă caracterul neschimbător al lui Dumnezeu; ei invocă faptul că Isus a spus că nu a venit să strice legea. De asemenea, susţinătorii acestei orientări argumentează că pedeapsa capitală se regăseşte în Noul Testament[6].
Tot Geisler, unul dintre liderii evanghelici eticişti, susţine că „deşi toată legea VT este în acord cu caracterul lui Dumnezeu nu toată este din caracterlui Său”. Sublează totodată că Isus a împlinit această Lege, principiu subliniat de către Pavel: „nu suntem sub Lege, ci sub har”[7]. Nu toate pedepsele capitale din VT se repetă în NT. De pildă, pedeapsa pentru adulter este abolită de către Cristos, idee întărită de către apostolul Pavel.
Din punct de vedere social, într-o societate bazată pe principiile libertăţii religioase, impunerea legii mozaice ar însemna discriminarea celorlalte religii. Astfel, oricare dintre marile religii şi-ar putea cere dreptul la supremaţie, aceasta în condiţiile în care în legea islamică apostazia se pedepseşte cu moartea[8]. Un musulman care îşi mărturiseşte credinţa în Cristos este de obicei ucis de către propria familie, chiar dacă persoana respectivă nu a împlinit 18 ani.
Din aceste considerente sistemul reconstrucţionist devine inaplicabil în societatea postmodernă.


Moarte criminalului!

„Pedeapsa capitală ucide imediat, pe când inchisoarea pe viaţă ucide încet. Care dintre călăi este mai uman?” – Anton Pavlovich Chekov

Cea de-a treia direcţie, cea a retribuţionismului invocă pedeapsa capitală pentru unele infracţiuni, respectiv pentru cele capitale. Spre deosebire de reabilitaţionism, aceştia cred că scopul justiţiei este să pedepsească dar, spre deosebire de reconstrucţionişti, nu cred că ar trebui implementat sistemul legii mozaice.
Potrivit textului din Geneza 9, faptul că omul a fost creat în imaginea lui Dumnezeu conferă acestuia dreptul nederogabil la viaţă, drept subliniat şi în Declaraţia Drepturilor Omului, acord de la care statele nu pot deroga în nici un caz. Declaraţia mai afirmă dreptul omului la libertate care implică ilegalitatea torturii sau a sclaviei[9], implicit a uciderii prin metode neobişnuite, crude.
Pedeapsa capitală, susţinută de Lege pentru crimele capitale (Deuteronom 4:8) este anterioară acesteia, fiind dată lui Noe pentru întreaga rasă umană şi rămâne în picioare alături de promisiunea că Dumnezeu nu va mai distruge pământul prin inundarea totală a acestuia. De asemenea, dreptul de a apela la această formă de pedeapsă acordat de către Dumnezeu în vechime (Geneza 9:6) este reafirmat în NT (Fapte 25:11) şi este recunoscut de Cristos Însuşi înaintea lui Pilat (Ioan 19:11).
În prezent, potrivit Amnesty International, 69 de ţări păstrează această formă de pedeapsă capitală în legislaţie. Totuşi, numărul statelor care renunţă la pedeapsa cu moartea pentru crimele capitale este în creştere – 88 de ţări în ultimii 30 de ani – printre care ţările europene, cele din America Latină, Canada, Turcia s.a., la polul opus aflându-se unele din statele americane şi ţările nedemocratice.[10]
Geisler consideră că aplicarea pedepsei capitale unei persoane ce merită aceasta, înseamnă „tratarea respectivului individ cu respect” spre deosebire de aplicarea unui tratament curativ împotriva voii sale care ar face din persoană „un copil, un imbecil sau un animal domestic”. De asemenea, autorul lucrării Christian Ethics[11], crede ca viziunea retribuţionistă este bazată pe o consideraţie potrivită asupra fiinţei umane respectând libertatea şi demnitatea persoanei adulte ce are posibilitatea de a alege să nu comită fapta demnă de această pedeapsă dar o face oricum şi, deci, este perfect responsabilă şi eligibilă în a primi condamnarea la moarte.[12]
Aşadar, în ciuda faptului că tot mai multe state renunţă la această practică, Dumnezeu nu o interzice, aplicarea ei fiind parte din portofoliul autorităţilor îngăduite de Suveran pentru protejarea vieţii, care, în accepţiunea creştină, este sacră.


În concluzie…

„Cele mai multe persoane sunt de-acord cu pedeapsa capitală, dar cei mai mulţi oameni nu ar fi gata să facă slujba călăului.” – George Orwell

Aşadar, sunt trei viziuni de bază ale creştinilor cu privire la pedeapsa capitală: reabilitaţionismul, care se opune pedepsei cu moartea indiferent de gravitatea faptei, reconstrucţionismul, care susţine executarea individului pentru oricare încălcare al codului moral mozaic şi retribuţionismul care consideră această pedeapsă potrivită pentru infracţiunile capitale.
Deşi gânditori precum Norman Geisler consideră că pedeapsa capitală „este bazată pe principiul biblic viaţă pentru viaţă, aplicabil tuturor persoanelor, indiferent de loc, în orice timp”, ne alăturăm opiniei bisericilor tradiţionale, în special cea catolică, rezervându-i lui Dumnezeu dreptul de a da viaţă sau de a o lua înapoi, neajutat de mână omenească[13]. Indiferent de gravitatea faptelor comise, credem că viaţa este în sine sfântă, dreptul acesta fiind per se inalienabil.
Noi nu avem dreptul să ucidem în mod deliberat o fiinţă umană pentru că fiecare om, indiferent de origine, rasă, cultură sau civilizaţie, este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. […] Fiinţa umană posedă nu numai inteligenţă, voinţă, emoţii, simţ estetic, artistic şi moral, dar omul are în el însuşi chip din chipul lui Dumnezeu, elemente ce îşi au originea în natura Celui Divin şi care dau o semnificaţie sacră vieţii şi naturii umane.[14]
În concluzie, recunoscând că lucrarea de faţă nu este nici pe departe exhaustivă, subscriem opiniei uneia dintre cele mai energice luptătoare pentru abolirea pedepsei cu moartea, Sora Helen Prejean:
Dacă suntem de părere că omorul este greşit şi inadmisibil în societatea noastră, atunci trebuie să fie greşit pentru toată lumea; nu doar pentru indivizi ci pentru guverne de asemenea.[15]



[1] Biblia, Noua traducere în limba română (NTR), 2007, Geneza 4

[2] Norman L. Geisler, Christian Ethics, Editura: Backer Book House Company, USA, 1991.

[3] Biblia, Exod 20:13.

[4] Cristian Barbosu, Cele Zece Porunci, Editura: Multimedia, Ed. a II-a, Arad, 2006, p.134.

[5] Norman L. Geisler, Christian Ethics, p.198

[6] Romani 13:4, Ioan 19:11, Fapte 25:11.

[7] Romani 6:15.

[8] Christopher Alam, Through The Blood The Fire,Editura: New Wine Press, UK, a II-a ediţie, p.41.

[9] John Warwick Montgomery, Drepturile omului & Demnitatea umană, Editura: Casa Cărţii, Oradea, 2004, p.175.

[10] Amnesty International Organization - http://www.amnesty.org.uk/content.asp?CategoryID=10893 – accesat azi, 15.12.08

[11] Etica creştină, n.trad.

[12] Norman L. Geisler, Christian Ethics, p.212

[13] http://www.americancatholic.org/news/deathpenalty/ - accesat azi, 15.12.08.

[14] Cristian Barbosu, Cele Zece Porunci, p.135

[15] Helen Prejean & Tim Robbins, Dead Man Walking, Movie Company: Havoc, USA, 1995.

Leia Mais…

Homosexualii creştini

Introducere
„[…] toţi acei duri, păroşi şi bătrâni centurioni în Tacitus, suindu-se unul pe celălalt şi cerşind săruturi de pe urmă când legiunea s-a divizat… toţi sunt panseluţe? Dacă poţi crede aceasta, poţi crede absolut orice.” - C.S.Lewis


Homosexualitatea reprezintă una dintre cele mai mari şi mai acute probleme ale secolului „corect din punct de vedere politic” pe care îl trăim şi totodată unul dintre subiectele tradiţional ignorate în bisericile creştine din toată lumea. Deşi majoritatea organizaţiilor eclesiale se comportă ca şi cum această problemă nu ar exista, realitatea este că mişcarea gay nu a cucerit doar spaţiul laic dar îşi face apariţia şi printre bisericile creştine, chiar şi în ţara noastră
Homosexualitatea este o orientare sexuală ce implică atracţia senzuală faţă de persoane de acelaşi sex. Termenul antic pentru descrierea practicilor persoanelor ce manifestă semnele acestei inversiuni sexuale este sodomie, provenit din tradiţia
iudeo-creştină (păcatul bărbaţilor din Sodoma ce intenţionau să îi violeze pe îngerii Domnului trimişi la Lot[1]). Mai modern este termenul împrumutat din limba engleză pentru bărbaţii cu aceste înclinaţii sexuale – gay şi din limba franceză pentru femei – lesbiană. De remarcat faptul că etimologia cuvântului „homosexual” este neobişnuită fiind format din părţi componente provenind din limbi diferite – prefixul grec homo- şi radicalul latin –sexualis[2].
Subiectul este prin excelenţă de mare amploare şi poate fi analizat din multiple perspective, fie ele istorice, culturale, politice, medicale etc. Vom căuta să tratăm subiectul inversiunii orientării sexuale, părerea bisericii creştine în ansamblul ei, opinia Scripturii ca autoritate supremă prin inerenţa ei. Vom dezbate de asemenea raţiunea existenţei unor biserici specifice pentru această minoritate şi, în final, vom căuta să aducem concluzii şi soluţii preliminare.


Cauzele inversiunii orientării sexuale

„E mai bine să fii negru decât gay, pentru că, dacă eşti negru, nu trebuie să îi spui mamei despre asta.” - Charles Pierce

În acest domeniu, lupta se dă la nivelul geneticii aflată într-o continuă progresie, însă cercetătorii nu au reuşit încă să determine existenţa unei gene care să determine sexualitatea umană. Jeffrey Satinover afrimă că „nu există nici o dovadă care să ateste că homosexualitatea este pur şi simplu <>; nici una dintre cercetări nu pretinde că ar fi aşa.”[3] În sprijinul afirmaţiei sale vine Stanton L. Jones, preşedintele departamentului de psihologie de la Wheaton College, care nu neagă posibilitatea unor diferenţe ale creierului ce pot stimula în direcţia preferinţelor sexuale dar aceşti factori genetici sunt insuficienţi pentru a determina homosexualitatea unei persoane, cu atât mai puţin pentru a nega chemarea morală din partea lui Dumnezeu.
Autorul creştin, Josh McDowel vede în relaţiile familiale dezordonate unul dintre principalii factori ai determinării orientării sexuale a unui individ. Astfel, o mamă dominantă, autoritară şi impunătoare, şi un tată absent ce abdică din rolul de lider al familiei vor nega dreptul copilului de a creşte înconjurat de modele adulte sănătoase, lucru ce va spori dificultatea de a îşi stabili principii sexuale sănătoase.
Abuzul sau experienţele sexuale timpurii reprezintă unul dintre cei mai puternici factori, copiii care au parte de astfel de experienţe traumatizante în copilărie sunt predispuşi să îmbrăţişeze stilul de viaţă homosexual. Alţii însă pur şi simplu se răzvrătesc faţă de respingere, faţă de un părinte dictator sau divorţul părinţilor. Este cunoscută tendinţa unor tineri de a adera la subcultura „gay” ca semn al răzvrătirii faţă de Dumnezeu, în special aceia ce supravieţuiesc unui viciu (alcool, droguri s.a.).


Părerea Bisericii Creştine

„Ca şi mamă, ştiu că homosexualii nu se pot reproduce biologic; aşadar, ei
trebuie să îi recruteze pe proprii noştri copii.” - Anita Bryant

Biserica răsăriteană contestă reducerea omului la patima sa considerând comportamentul homosexual rezultatul pervertirii în urma interacţiunii cu cultura respectivă. De asemenea, spre deosebire de părerea general acceptată a evanghelicilor, ortodocşii cred că acest păcat poate face parte din natura decăzută a omului asemenea oricărei fărădelege.
Dr. Erwin W. Lutzer, unul dintre cei mai de seamă teologi protestanţi contemporani, susţine că deşi ne-am născut cu anumite predispoziţii, rămânem responsabili felul în care trăim şi pentru ceea ce facem. Este tranşant în opinii dar în acelaşi timp ridică problema tinerilor ce se tem că sunt homosexuali însă nu pot vorbi despre problema lor deoarece „se aşteaptă la respingere şi ridiculizare”[4].
Unul dintre grupurile care luptă cel mai fervent împotriva homosexualilor sunt baptiştii din Convenţia de Sud, puternic angrenaţi în manifestaţii împotriva drepturilor acestora. Această denominaţie a investit cel mai mult în dezvoltarea unor programe de dezintoxicare, considerate de membrii comunităţilor gay – umilitoare[5].
Bisericile penticostale (Assemblies of God[6]), la nivel mondial condamnă homosexualitatea ca fiind „păcat împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omenirii deopotrivă”[7].


Cuvântul spune…

„Scriptura conţine şase admonestări pentru homosexuali şi 362 pentru heterosexuali. Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu-i iubeşte şi pe heterosexuali, doar că ei au nevoie de mai multă supraveghere.” – Lynn Lavner

În Vechiul Testament, cartea Levitic interzice explicit relaţiile homosexuale[8] în timp ce în Deuteronom sunt condamnaţi bărbaţii care practicau prostituţia[9], tradiţie păgănă, act de închinăciune la adresa idolilor. Înainte de darea Legii însă, încă de la creaţie, Dumnezeu detaliază procesul facerii omului, în care femeia este întocmită pentru bărbat, instituind uniunea sfântă a căsniciei între persoane de sex opus[10]. Accentul pus de creştinii fundamentalişti pe experienţa lui Lot[11] şi îngerii trimişi de Domnul a determinat reacţia „comunităţii creştine gay” care afirmă că în acest pasaj Dumnezeu condamnă mai degrabă violul, decât homosexualitatea în sine. Conform istoriei din Geneza 19, interpretarea aceasta stă în picioare. Teologii liberali accentuează libertatea creştinului de sub rigorile legii VT, însă problemele reale apar atunci când ne referim la Noul Testament, în special la scrierile pauline, unde Dumnezeu alege să condamne clar homosexualitatea.
În primul capitol din Romani, Pavel condamnă explicit relaţiile intime între persoanele de acelaşi sex, lăsaţi de Dumnezeu „pradă viciilor ruşinoase”[12] pentru că nu au inclus voia Sa în cunoaşterea lor. Verdictul final îl dă în prima epistolă către Corinteni: „nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor”[13].


Biserica Gay

„Dacă mariajul nu mai reprezintă unirea între un bărbat şi o femeie, cine spune că trebuie să se limiteze la două persoane "– Erwin W. Lutzer

La una dintre aceste manifestaţiile GayFest ce a avut loc în Statele Unite ale Americii a participat, alături de un prieten şi fost coleg de breaslă, scriitorul creştin Philip Yancey, profund afectat de reacţia bisercii.

Ironia năucitoare a situaţiei m-a lăsat fără cuvinte. De o parte stăteau creştinii care apărau dogma în litera ei [...]. De cealaltă, se găseau “păcătoşii”, dintre care majoritatea îşi afirmau făţiş practicile homosexuale. Şi, totuşi, în vreme ce “grupul ortodox” îşi revărsa ura, celălalt cânta despre iubirea lui Isus.[14]

Grupul care cânta binecunoscuta cântare „Jesus loves me. Yes, I know!”[15], făcea parte din Metropolitan Community Church[16], cea mai vizibilă organizaţie creştină care promovează homosexualitatea, mişcare prezentă şi în România, localizată în capitala ţării, Bucureşti. Prezent la biserica-mamă a acestei mişcări, Catedrala Speranţei (Dallas, Texas), Yancey este uimit de închinarea într-o biserică plină până la refuz, într-o atmosferă de cântare şi rugăciune în contextul unei realităţi pe care Biserica creştină „a osândit-o mereu ca fiind un păcat”[17].
„Catedrala Speranţei” are servicii de închinare specifice denominaţiunilor neo-protestante. Este o biserică misionară având centre în diferite ţări din America de Sud, se implică în sprijinul societăţii investind peste 1 mil.$ anual în proiecte sociale. Numai câteva din elementele care atestă faptul că „The Cathedral of Hope” este formată dintr-o comunitate dinamică, puternică, plină de viaţă.


În final

„Poate că suntem odioşi însă rămânem bucuria sufletului lui Dumnezeu.”
Philip Yancey

Păcatul este înscris în codul genetic al fiinţei umane, dar asta nu conferă dreptul de a trăi în fărădelege şi nici pe acela de a-L învinovăţi pe Dumnezeu pentru aceasta. Este rezultatul secolelor de depărtare de Creator, timp în care natura umană s-a pervertit tot mai mult în contrastul ei cu sfinţenia divină la care suntem invitaţi.
Marile denominaţiuni creştine sunt unanime în condamnarea păcatului homosexualităţii, conform cu învăţătura Scripturii; ei susţin responsabilitatea omului pentru stilul de viaţă ales şi acţiunile personale, în ciuda pornirilor naturale ce îl aduc pe om în conflict cu divinitatea şi standardele acesteia. „Nu numai Biserica Ortodoxa Romana, ci toate bisericile ortodoxe, Biserica Romano-Catolica si cele protestante se opun legalizarii casatoriilor intre persoane de acelasi sex", conclude Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei BOR[18]. Dincolo de interpretarea liberală, denunţată ca fiind lipsită de reverenţă şi onestitate de către teologii creştini, Biblia se dovedeşte a fi tranşantă în problema homosexualităţii.
Totuşi, existenţa comunităţilor gay, ce se declară şi adoptă o trăire specific creştină, este o realitate de netăgăduit, din ce în ce mai prezentă în societatea contemporană postmodernistă. Nu vom căuta să ascundem adevărul de dragul susţinerii monodirecţionale a unei ipoteze de lucru iniţiale şi vom da creditul meritat acestor comunităţi ce au preferat îmbrăţişarea acestui stil de viaţă în ciuda interdicţiei categorice din partea Sfintei Scripturi.
Alternativa acestui stil de viaţă bazat pe raţionamente ambigue este ascetismul. Lutzer exclamă: „Să sărbătorim celibatul!”[19] în timp ce omul de mass-media, Dennis Prager crede că e posibil să iubeşti cuplurile gay ca „membrii ai familiei”[20] şi totuşi să lupţi pentru păstrarea căsătoriei aşa cum a fost ea gândită de Dumnezeu – parteneriat între bărbat şi femeie. Totuşi, este atitudinea generală a bisericii se regaseşte mai degrabă in exemplele negative din pildele cristice:
„Doi oameni s-au dus la Templu să se roage; unul era creştin din generaţii, iar celălalt avea porniri homosexuale. Creştinul stătea în picioare şi se ruga în sine însuşi astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că eu nu sunt ca ceilalţi oameni – tâlhari, nedrepţi, adulteri – şi nici chiar ca acest homosexual! Eu postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din tot ceea ce câştig!» Tânărul homosexual însă stătea la distanţă şi nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci se bătea pe piept, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!» Eu vă spun că mai degrabă acesta s-a dus acasă socotit drept, decât celălalt. Căci oricine se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi înălţat!“[21]
Maladia homosexualităţii va face din cel ce trebuia să fie reprezentant al puterii, o simplă „panseluţă”[22], uşor de zdrobit, instabilă psihic şi spiritual, purtând în trup semnele pervertirii satanice. Lucrarea de faţă nu se vrea a fi exhaustivă însă caută să expună o problemă ce începe să ia amploare şi în România, să conştientizeze biserica de faptul că nu este omisă în calea extinderii „fenomenului gay”, şi va fi nevoită să vină cu un răspuns pentru cei ce poartă acest „tiran” în comunitatea locală.
„Viaţa creştină e un botez zilnic, o curăţire de Adamul cel vechi, pentru ca noua creatură să iasă la iveală. Vechea creatură este irascibilitatea, lăcomia, invidia, lenea, lipsa de castitate, […] - nu este nimic bun în ea. Trebuie să luptăm cu aceasta fără încetare” – Martin Luther




[1] Geneza 19 – Biblia, Noua traducere în limba română (NTR), International Bible Society, 2007.

[2] http://dexonline.ro/search.php?cuv=homosexual – accesat luni, 08.12.2008

[3] Jeffrey Satinover, The Gaz Gene?, http://www.narth.com/docs/istheregene.html -
accesat Vineri, 28.11

[4] Erwin W. Lutzer, Adevărul despre căsătoria între persoane de acelaşi sex, Oradea: Editura Casa Cărţii, 2007, p.46.

[5] http://www.soulforce.org/article/92 - accesat vineri, 05.12.2008

[6] Adunările lui Dumnezeu

[7] http://www.soulforce.org/article/92 - accesat vineri, 05.12.2008

[8] Levitic 18:22, 20:13;

[9] Deuteronom 23:17

[10] Geneza 1:28, 2:24

[11] Geneza 19

[12] Romani 1:26

[13] 1 Corinteni 6-9

[14] Philip Yancey, Tulburătoarele descoperiri ale Harzlui, Cluj-Napoca: Editura Aqua Forte, ediţia a II-a, 2005 – p.140

[15] Isus ştiu mă iubeşte!

[16] Biserica Comunitară Metropolitană

[17] Yancey, Tulburătoarele descoperiri ale Harului – p.141
[18]http://www.ziare.com/MCC__Homosexualii__defavorizati_de_agresivitatea_bisericii_din_Romania-316878.html - accesat vineri, 05.12.2008

[19] Lutzer, Adevărul despre căsătoriile între persoane de acelaşi sex - p.106

[20] Lutzer, Adevărul despre căsătoriile între persoane de acelaşi sex, p.81

[21] Adaptare după textul din Luca 18:10-14

[22] Vezi citatul din „Introducere” – C.S.Lewis

Leia Mais…