Pedeaspa capitală

Introducere

„Întunericul morţii este asemenea luminii difuze a amurgului. El face ca toate lucrurile să-i pară adorabile celui care moare.” – Jean Paul Richter

Pedeapsa capitală îşi găseşte originile încă din zorii creaţiei, omul gustând moartea adusă de către semenul său imediat după izgonirea din rai, prin uciderea lui Abel de către fratele său Cain, ca pedeapsă pentru primirea jertfei acestuia de către Dumnezeu[1]. Putem spune aşadar că pedeapsa cu moartea şi-a ratat scopul încă de la începuturile ei pedepsind mai degrabă dreptatea decât nelegiuirea.
Pedeapsa cu moartea sau execuţia înseamnă uciderea unei persoane ca penalitate pentru comiterea unei crime capitale în urma unui proces judicial. De-a lungul timpului a îmbrăcat mai multe forme, uneori de o cruzime greu de imaginat. Astfel, de la lapidarea sau aruncatul la lei din perioada antică, la ghilotina şi arsul pe rug specifice perioadei medievale, de la fierberea spre moarte sau spânzurare, până la execuţia pe scaunul electric sau moderna injecţie letală, pedeapsa capitală a îmbrăcat forme dintre cele mai creative, fiind parte din istoria aşezărilor omeneşti de-a lungul secolelor.
Subiectul este de mare întindere şi poate fi analizat din multiple perspective dar în lucrarea de faţă vom încerca să expunem viziunea creştină abordând cele trei mari direcţii şi sisteme de gândire – reconstrucţionismul, reabilitaţionismul şi retribuţionismul[2]. Vom căuta să surprindem de asemenea gândirea seculară a vremurilor noastre expusă în special în Declaraţia Drepturilor Omului, căutând însă să rămânem centraţi în cartea de căpătâi a credinţei creştine – Sfânta Scriptură. În final vom sumariza aducând câteva concluzii preliminare.


Nimeni nu are dreptul să ucidă

„Cred că pedeapsa capitală funcţionează de minune – fiecare ucigaş pe care îl ucideţi nu va mai ucide niciodată.” – Bill Maher

Susţinătorii acestei viziuni insistă pe ideea reformării infractorilor, nu pedepsirea acestora şi se opun cu vehemenţă pedepsei cu moartea. Ei sunt numiţi reabilitaţionişti datorită concepţiei lor; mizează pe reabilitarea persoanei recurgând la Scriptură pentru a-şi susţine opinia.
Porunca a şasea din Decalog este cât se poate de clară – Să nu ucizi![3]- dar, potrivit pastorului Cristian Barbosu „porunca nu are de-a face cu executarea pedepsei capitale”[4], poruncită de Dumnezeu în anumite cazuri, deci îngăduită în baza Vechiului Testament.
Reabilitaţioniştii cred că scopul pedepsei este acela de a vindeca nu de a pedepsi, citând textul din Ezechiel 18:23, unde Dumnezeu declară că nu doreşte moartea celui rău ci „mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască”. Invocând textul din Romani 5:12-18, ei consideră că moartea lui Cristos la cruce a fost pedeapsa capitală pentru întreaga omenire.
Unul dintre argumentele morale ale reabilitaţioniştilor este că, de multe ori, pedeapsa cu moartea se aplică injust, doar o minoritate dintre infractori având parte de această condamnare, devenind astfel un instrument tiranic al rasismului. Deci, dacă nu se aplică în mod egal, să nu mai fie aplicată de fel.
Norman L. Geisler contrează opiniile mai sus exprimate susţinând că scopul justiţiei nu este reformarea ci pedeapsa, Dumnezeu susţinând aceasta în mai multe situaţii (Exod 20:5, Ezechiel 18:4) şi cere autorităţilor să procedeze întocmai (Geneza 9:6, Exod 21:12). De asemenea comentează că, dacă justiţia se aplică în mod inegal nu ar trebui abolită ea însăşi ci ar trebui lucrat mai degrabă la impunerea acesteia în mod egal.[5]


Dumnezeu voieşte pedeapsa cu moartea

„Pedeapsa cu moartea este recunoaşterea societăţii cu privire la sanctitatea vieţii umane.” Orrin Hatch

La polul opus reabilitaţionismului se afla reprezentanţii reconstrucţionismului care cred că pedeapsa capitală se aplică pentru orice infracţiune majoră, adică pentru oricare dintre elementele enumerate în Legea Mozaică, excluzând legea ceremonială. Pe lângă crimă şi viol, din această listă a păcatelor condamnabile cu moartea fac parte şi adulterul sau nerespectarea părinţilor, păcate care ar condamna la moarte o bună parte din populaţia planetei.
Reconstrucţioniştii cred în impunerea Legii VT ca normă universală pe baza principiului conform căruia Legea reflectă caracterul neschimbător al lui Dumnezeu; ei invocă faptul că Isus a spus că nu a venit să strice legea. De asemenea, susţinătorii acestei orientări argumentează că pedeapsa capitală se regăseşte în Noul Testament[6].
Tot Geisler, unul dintre liderii evanghelici eticişti, susţine că „deşi toată legea VT este în acord cu caracterul lui Dumnezeu nu toată este din caracterlui Său”. Sublează totodată că Isus a împlinit această Lege, principiu subliniat de către Pavel: „nu suntem sub Lege, ci sub har”[7]. Nu toate pedepsele capitale din VT se repetă în NT. De pildă, pedeapsa pentru adulter este abolită de către Cristos, idee întărită de către apostolul Pavel.
Din punct de vedere social, într-o societate bazată pe principiile libertăţii religioase, impunerea legii mozaice ar însemna discriminarea celorlalte religii. Astfel, oricare dintre marile religii şi-ar putea cere dreptul la supremaţie, aceasta în condiţiile în care în legea islamică apostazia se pedepseşte cu moartea[8]. Un musulman care îşi mărturiseşte credinţa în Cristos este de obicei ucis de către propria familie, chiar dacă persoana respectivă nu a împlinit 18 ani.
Din aceste considerente sistemul reconstrucţionist devine inaplicabil în societatea postmodernă.


Moarte criminalului!

„Pedeapsa capitală ucide imediat, pe când inchisoarea pe viaţă ucide încet. Care dintre călăi este mai uman?” – Anton Pavlovich Chekov

Cea de-a treia direcţie, cea a retribuţionismului invocă pedeapsa capitală pentru unele infracţiuni, respectiv pentru cele capitale. Spre deosebire de reabilitaţionism, aceştia cred că scopul justiţiei este să pedepsească dar, spre deosebire de reconstrucţionişti, nu cred că ar trebui implementat sistemul legii mozaice.
Potrivit textului din Geneza 9, faptul că omul a fost creat în imaginea lui Dumnezeu conferă acestuia dreptul nederogabil la viaţă, drept subliniat şi în Declaraţia Drepturilor Omului, acord de la care statele nu pot deroga în nici un caz. Declaraţia mai afirmă dreptul omului la libertate care implică ilegalitatea torturii sau a sclaviei[9], implicit a uciderii prin metode neobişnuite, crude.
Pedeapsa capitală, susţinută de Lege pentru crimele capitale (Deuteronom 4:8) este anterioară acesteia, fiind dată lui Noe pentru întreaga rasă umană şi rămâne în picioare alături de promisiunea că Dumnezeu nu va mai distruge pământul prin inundarea totală a acestuia. De asemenea, dreptul de a apela la această formă de pedeapsă acordat de către Dumnezeu în vechime (Geneza 9:6) este reafirmat în NT (Fapte 25:11) şi este recunoscut de Cristos Însuşi înaintea lui Pilat (Ioan 19:11).
În prezent, potrivit Amnesty International, 69 de ţări păstrează această formă de pedeapsă capitală în legislaţie. Totuşi, numărul statelor care renunţă la pedeapsa cu moartea pentru crimele capitale este în creştere – 88 de ţări în ultimii 30 de ani – printre care ţările europene, cele din America Latină, Canada, Turcia s.a., la polul opus aflându-se unele din statele americane şi ţările nedemocratice.[10]
Geisler consideră că aplicarea pedepsei capitale unei persoane ce merită aceasta, înseamnă „tratarea respectivului individ cu respect” spre deosebire de aplicarea unui tratament curativ împotriva voii sale care ar face din persoană „un copil, un imbecil sau un animal domestic”. De asemenea, autorul lucrării Christian Ethics[11], crede ca viziunea retribuţionistă este bazată pe o consideraţie potrivită asupra fiinţei umane respectând libertatea şi demnitatea persoanei adulte ce are posibilitatea de a alege să nu comită fapta demnă de această pedeapsă dar o face oricum şi, deci, este perfect responsabilă şi eligibilă în a primi condamnarea la moarte.[12]
Aşadar, în ciuda faptului că tot mai multe state renunţă la această practică, Dumnezeu nu o interzice, aplicarea ei fiind parte din portofoliul autorităţilor îngăduite de Suveran pentru protejarea vieţii, care, în accepţiunea creştină, este sacră.


În concluzie…

„Cele mai multe persoane sunt de-acord cu pedeapsa capitală, dar cei mai mulţi oameni nu ar fi gata să facă slujba călăului.” – George Orwell

Aşadar, sunt trei viziuni de bază ale creştinilor cu privire la pedeapsa capitală: reabilitaţionismul, care se opune pedepsei cu moartea indiferent de gravitatea faptei, reconstrucţionismul, care susţine executarea individului pentru oricare încălcare al codului moral mozaic şi retribuţionismul care consideră această pedeapsă potrivită pentru infracţiunile capitale.
Deşi gânditori precum Norman Geisler consideră că pedeapsa capitală „este bazată pe principiul biblic viaţă pentru viaţă, aplicabil tuturor persoanelor, indiferent de loc, în orice timp”, ne alăturăm opiniei bisericilor tradiţionale, în special cea catolică, rezervându-i lui Dumnezeu dreptul de a da viaţă sau de a o lua înapoi, neajutat de mână omenească[13]. Indiferent de gravitatea faptelor comise, credem că viaţa este în sine sfântă, dreptul acesta fiind per se inalienabil.
Noi nu avem dreptul să ucidem în mod deliberat o fiinţă umană pentru că fiecare om, indiferent de origine, rasă, cultură sau civilizaţie, este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. […] Fiinţa umană posedă nu numai inteligenţă, voinţă, emoţii, simţ estetic, artistic şi moral, dar omul are în el însuşi chip din chipul lui Dumnezeu, elemente ce îşi au originea în natura Celui Divin şi care dau o semnificaţie sacră vieţii şi naturii umane.[14]
În concluzie, recunoscând că lucrarea de faţă nu este nici pe departe exhaustivă, subscriem opiniei uneia dintre cele mai energice luptătoare pentru abolirea pedepsei cu moartea, Sora Helen Prejean:
Dacă suntem de părere că omorul este greşit şi inadmisibil în societatea noastră, atunci trebuie să fie greşit pentru toată lumea; nu doar pentru indivizi ci pentru guverne de asemenea.[15]



[1] Biblia, Noua traducere în limba română (NTR), 2007, Geneza 4

[2] Norman L. Geisler, Christian Ethics, Editura: Backer Book House Company, USA, 1991.

[3] Biblia, Exod 20:13.

[4] Cristian Barbosu, Cele Zece Porunci, Editura: Multimedia, Ed. a II-a, Arad, 2006, p.134.

[5] Norman L. Geisler, Christian Ethics, p.198

[6] Romani 13:4, Ioan 19:11, Fapte 25:11.

[7] Romani 6:15.

[8] Christopher Alam, Through The Blood The Fire,Editura: New Wine Press, UK, a II-a ediţie, p.41.

[9] John Warwick Montgomery, Drepturile omului & Demnitatea umană, Editura: Casa Cărţii, Oradea, 2004, p.175.

[10] Amnesty International Organization - http://www.amnesty.org.uk/content.asp?CategoryID=10893 – accesat azi, 15.12.08

[11] Etica creştină, n.trad.

[12] Norman L. Geisler, Christian Ethics, p.212

[13] http://www.americancatholic.org/news/deathpenalty/ - accesat azi, 15.12.08.

[14] Cristian Barbosu, Cele Zece Porunci, p.135

[15] Helen Prejean & Tim Robbins, Dead Man Walking, Movie Company: Havoc, USA, 1995.