Introducere
„Întunericul morţii este asemenea luminii difuze a amurgului. El face ca toate lucrurile să-i pară adorabile celui care moare.” – Jean Paul Richter
Pedeapsa capitală îşi găseşte originile încă din zorii creaţiei, omul gustând moartea adusă de către semenul său imediat după izgonirea din rai, prin uciderea lui Abel de către fratele său Cain, ca pedeapsă pentru primirea jertfei acestuia de către Dumnezeu[1]. Putem spune aşadar că pedeapsa cu moartea şi-a ratat scopul încă de la începuturile ei pedepsind mai degrabă dreptatea decât nelegiuirea.
Pedeapsa cu moartea sau execuţia înseamnă uciderea unei persoane ca penalitate pentru comiterea unei crime capitale în urma unui proces judicial. De-a lungul timpului a îmbrăcat mai multe forme, uneori de o cruzime greu de imaginat. Astfel, de la lapidarea sau aruncatul la lei din perioada antică, la ghilotina şi arsul pe rug specifice perioadei medievale, de la fierberea spre moarte sau spânzurare, până la execuţia pe scaunul electric sau moderna injecţie letală, pedeapsa capitală a îmbrăcat forme dintre cele mai creative, fiind parte din istoria aşezărilor omeneşti de-a lungul secolelor.
Subiectul este de mare întindere şi poate fi analizat din multiple perspective dar în lucrarea de faţă vom încerca să expunem viziunea creştină abordând cele trei mari direcţii şi sisteme de gândire – reconstrucţionismul, reabilitaţionismul şi retribuţionismul[2]. Vom căuta să surprindem de asemenea gândirea seculară a vremurilor noastre expusă în special în Declaraţia Drepturilor Omului, căutând însă să rămânem centraţi în cartea de căpătâi a credinţei creştine – Sfânta Scriptură. În final vom sumariza aducând câteva concluzii preliminare.
Nimeni nu are dreptul să ucidă
„Cred că pedeapsa capitală funcţionează de minune – fiecare ucigaş pe care îl ucideţi nu va mai ucide niciodată.” – Bill Maher
Susţinătorii acestei viziuni insistă pe ideea reformării infractorilor, nu pedepsirea acestora şi se opun cu vehemenţă pedepsei cu moartea. Ei sunt numiţi reabilitaţionişti datorită concepţiei lor; mizează pe reabilitarea persoanei recurgând la Scriptură pentru a-şi susţine opinia.
Porunca a şasea din Decalog este cât se poate de clară – Să nu ucizi![3]- dar, potrivit pastorului Cristian Barbosu „porunca nu are de-a face cu executarea pedepsei capitale”[4], poruncită de Dumnezeu în anumite cazuri, deci îngăduită în baza Vechiului Testament.
Reabilitaţioniştii cred că scopul pedepsei este acela de a vindeca nu de a pedepsi, citând textul din Ezechiel 18:23, unde Dumnezeu declară că nu doreşte moartea celui rău ci „mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască”. Invocând textul din Romani 5:12-18, ei consideră că moartea lui Cristos la cruce a fost pedeapsa capitală pentru întreaga omenire.
Unul dintre argumentele morale ale reabilitaţioniştilor este că, de multe ori, pedeapsa cu moartea se aplică injust, doar o minoritate dintre infractori având parte de această condamnare, devenind astfel un instrument tiranic al rasismului. Deci, dacă nu se aplică în mod egal, să nu mai fie aplicată de fel.
Norman L. Geisler contrează opiniile mai sus exprimate susţinând că scopul justiţiei nu este reformarea ci pedeapsa, Dumnezeu susţinând aceasta în mai multe situaţii (Exod 20:5, Ezechiel 18:4) şi cere autorităţilor să procedeze întocmai (Geneza 9:6, Exod 21:12). De asemenea comentează că, dacă justiţia se aplică în mod inegal nu ar trebui abolită ea însăşi ci ar trebui lucrat mai degrabă la impunerea acesteia în mod egal.[5]
Dumnezeu voieşte pedeapsa cu moartea
„Pedeapsa cu moartea este recunoaşterea societăţii cu privire la sanctitatea vieţii umane.” Orrin Hatch
La polul opus reabilitaţionismului se afla reprezentanţii reconstrucţionismului care cred că pedeapsa capitală se aplică pentru orice infracţiune majoră, adică pentru oricare dintre elementele enumerate în Legea Mozaică, excluzând legea ceremonială. Pe lângă crimă şi viol, din această listă a păcatelor condamnabile cu moartea fac parte şi adulterul sau nerespectarea părinţilor, păcate care ar condamna la moarte o bună parte din populaţia planetei.
Reconstrucţioniştii cred în impunerea Legii VT ca normă universală pe baza principiului conform căruia Legea reflectă caracterul neschimbător al lui Dumnezeu; ei invocă faptul că Isus a spus că nu a venit să strice legea. De asemenea, susţinătorii acestei orientări argumentează că pedeapsa capitală se regăseşte în Noul Testament[6].
Tot Geisler, unul dintre liderii evanghelici eticişti, susţine că „deşi toată legea VT este în acord cu caracterul lui Dumnezeu nu toată este din caracterlui Său”. Sublează totodată că Isus a împlinit această Lege, principiu subliniat de către Pavel: „nu suntem sub Lege, ci sub har”[7]. Nu toate pedepsele capitale din VT se repetă în NT. De pildă, pedeapsa pentru adulter este abolită de către Cristos, idee întărită de către apostolul Pavel.
Din punct de vedere social, într-o societate bazată pe principiile libertăţii religioase, impunerea legii mozaice ar însemna discriminarea celorlalte religii. Astfel, oricare dintre marile religii şi-ar putea cere dreptul la supremaţie, aceasta în condiţiile în care în legea islamică apostazia se pedepseşte cu moartea[8]. Un musulman care îşi mărturiseşte credinţa în Cristos este de obicei ucis de către propria familie, chiar dacă persoana respectivă nu a împlinit 18 ani.
Din aceste considerente sistemul reconstrucţionist devine inaplicabil în societatea postmodernă.
Moarte criminalului!
„Pedeapsa capitală ucide imediat, pe când inchisoarea pe viaţă ucide încet. Care dintre călăi este mai uman?” – Anton Pavlovich Chekov
Cea de-a treia direcţie, cea a retribuţionismului invocă pedeapsa capitală pentru unele infracţiuni, respectiv pentru cele capitale. Spre deosebire de reabilitaţionism, aceştia cred că scopul justiţiei este să pedepsească dar, spre deosebire de reconstrucţionişti, nu cred că ar trebui implementat sistemul legii mozaice.
Potrivit textului din Geneza 9, faptul că omul a fost creat în imaginea lui Dumnezeu conferă acestuia dreptul nederogabil la viaţă, drept subliniat şi în Declaraţia Drepturilor Omului, acord de la care statele nu pot deroga în nici un caz. Declaraţia mai afirmă dreptul omului la libertate care implică ilegalitatea torturii sau a sclaviei[9], implicit a uciderii prin metode neobişnuite, crude.
Pedeapsa capitală, susţinută de Lege pentru crimele capitale (Deuteronom 4:8) este anterioară acesteia, fiind dată lui Noe pentru întreaga rasă umană şi rămâne în picioare alături de promisiunea că Dumnezeu nu va mai distruge pământul prin inundarea totală a acestuia. De asemenea, dreptul de a apela la această formă de pedeapsă acordat de către Dumnezeu în vechime (Geneza 9:6) este reafirmat în NT (Fapte 25:11) şi este recunoscut de Cristos Însuşi înaintea lui Pilat (Ioan 19:11).
În prezent, potrivit Amnesty International, 69 de ţări păstrează această formă de pedeapsă capitală în legislaţie. Totuşi, numărul statelor care renunţă la pedeapsa cu moartea pentru crimele capitale este în creştere – 88 de ţări în ultimii 30 de ani – printre care ţările europene, cele din America Latină, Canada, Turcia s.a., la polul opus aflându-se unele din statele americane şi ţările nedemocratice.[10]
Geisler consideră că aplicarea pedepsei capitale unei persoane ce merită aceasta, înseamnă „tratarea respectivului individ cu respect” spre deosebire de aplicarea unui tratament curativ împotriva voii sale care ar face din persoană „un copil, un imbecil sau un animal domestic”. De asemenea, autorul lucrării Christian Ethics[11], crede ca viziunea retribuţionistă este bazată pe o consideraţie potrivită asupra fiinţei umane respectând libertatea şi demnitatea persoanei adulte ce are posibilitatea de a alege să nu comită fapta demnă de această pedeapsă dar o face oricum şi, deci, este perfect responsabilă şi eligibilă în a primi condamnarea la moarte.[12]
Aşadar, în ciuda faptului că tot mai multe state renunţă la această practică, Dumnezeu nu o interzice, aplicarea ei fiind parte din portofoliul autorităţilor îngăduite de Suveran pentru protejarea vieţii, care, în accepţiunea creştină, este sacră.
În concluzie…
„Cele mai multe persoane sunt de-acord cu pedeapsa capitală, dar cei mai mulţi oameni nu ar fi gata să facă slujba călăului.” – George Orwell
Aşadar, sunt trei viziuni de bază ale creştinilor cu privire la pedeapsa capitală: reabilitaţionismul, care se opune pedepsei cu moartea indiferent de gravitatea faptei, reconstrucţionismul, care susţine executarea individului pentru oricare încălcare al codului moral mozaic şi retribuţionismul care consideră această pedeapsă potrivită pentru infracţiunile capitale.
Deşi gânditori precum Norman Geisler consideră că pedeapsa capitală „este bazată pe principiul biblic viaţă pentru viaţă, aplicabil tuturor persoanelor, indiferent de loc, în orice timp”, ne alăturăm opiniei bisericilor tradiţionale, în special cea catolică, rezervându-i lui Dumnezeu dreptul de a da viaţă sau de a o lua înapoi, neajutat de mână omenească[13]. Indiferent de gravitatea faptelor comise, credem că viaţa este în sine sfântă, dreptul acesta fiind per se inalienabil.
Noi nu avem dreptul să ucidem în mod deliberat o fiinţă umană pentru că fiecare om, indiferent de origine, rasă, cultură sau civilizaţie, este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. […] Fiinţa umană posedă nu numai inteligenţă, voinţă, emoţii, simţ estetic, artistic şi moral, dar omul are în el însuşi chip din chipul lui Dumnezeu, elemente ce îşi au originea în natura Celui Divin şi care dau o semnificaţie sacră vieţii şi naturii umane.[14]
În concluzie, recunoscând că lucrarea de faţă nu este nici pe departe exhaustivă, subscriem opiniei uneia dintre cele mai energice luptătoare pentru abolirea pedepsei cu moartea, Sora Helen Prejean:
Dacă suntem de părere că omorul este greşit şi inadmisibil în societatea noastră, atunci trebuie să fie greşit pentru toată lumea; nu doar pentru indivizi ci pentru guverne de asemenea.[15]
[1] Biblia, Noua traducere în limba română (NTR), 2007, Geneza 4
[2] Norman L. Geisler, Christian Ethics, Editura: Backer Book House Company, USA, 1991.
[3] Biblia, Exod 20:13.
[4] Cristian Barbosu, Cele Zece Porunci, Editura: Multimedia, Ed. a II-a, Arad, 2006, p.134.
[5] Norman L. Geisler, Christian Ethics, p.198
[6] Romani 13:4, Ioan 19:11, Fapte 25:11.
[7] Romani 6:15.
[8] Christopher Alam, Through The Blood The Fire,Editura: New Wine Press, UK, a II-a ediţie, p.41.
[9] John Warwick Montgomery, Drepturile omului & Demnitatea umană, Editura: Casa Cărţii, Oradea, 2004, p.175.
[10] Amnesty International Organization - http://www.amnesty.org.uk/content.asp?CategoryID=10893 – accesat azi, 15.12.08
[11] Etica creştină, n.trad.
[12] Norman L. Geisler, Christian Ethics, p.212
[13] http://www.americancatholic.org/news/deathpenalty/ - accesat azi, 15.12.08.
[14] Cristian Barbosu, Cele Zece Porunci, p.135
[15] Helen Prejean & Tim Robbins, Dead Man Walking, Movie Company: Havoc, USA, 1995.
miercuri, 24 decembrie 2008
Pedeaspa capitală
duminică, 21 decembrie 2008
Homosexualii creştini
Introducere
„[…] toţi acei duri, păroşi şi bătrâni centurioni în Tacitus, suindu-se unul pe celălalt şi cerşind săruturi de pe urmă când legiunea s-a divizat… toţi sunt panseluţe? Dacă poţi crede aceasta, poţi crede absolut orice.” - C.S.Lewis
Homosexualitatea reprezintă una dintre cele mai mari şi mai acute probleme ale secolului „corect din punct de vedere politic” pe care îl trăim şi totodată unul dintre subiectele tradiţional ignorate în bisericile creştine din toată lumea. Deşi majoritatea organizaţiilor eclesiale se comportă ca şi cum această problemă nu ar exista, realitatea este că mişcarea gay nu a cucerit doar spaţiul laic dar îşi face apariţia şi printre bisericile creştine, chiar şi în ţara noastră
Homosexualitatea este o orientare sexuală ce implică atracţia senzuală faţă de persoane de acelaşi sex. Termenul antic pentru descrierea practicilor persoanelor ce manifestă semnele acestei inversiuni sexuale este sodomie, provenit din tradiţia
iudeo-creştină (păcatul bărbaţilor din Sodoma ce intenţionau să îi violeze pe îngerii Domnului trimişi la Lot[1]). Mai modern este termenul împrumutat din limba engleză pentru bărbaţii cu aceste înclinaţii sexuale – gay şi din limba franceză pentru femei – lesbiană. De remarcat faptul că etimologia cuvântului „homosexual” este neobişnuită fiind format din părţi componente provenind din limbi diferite – prefixul grec homo- şi radicalul latin –sexualis[2].
Subiectul este prin excelenţă de mare amploare şi poate fi analizat din multiple perspective, fie ele istorice, culturale, politice, medicale etc. Vom căuta să tratăm subiectul inversiunii orientării sexuale, părerea bisericii creştine în ansamblul ei, opinia Scripturii ca autoritate supremă prin inerenţa ei. Vom dezbate de asemenea raţiunea existenţei unor biserici specifice pentru această minoritate şi, în final, vom căuta să aducem concluzii şi soluţii preliminare.
Cauzele inversiunii orientării sexuale
„E mai bine să fii negru decât gay, pentru că, dacă eşti negru, nu trebuie să îi spui mamei despre asta.” - Charles Pierce
În acest domeniu, lupta se dă la nivelul geneticii aflată într-o continuă progresie, însă cercetătorii nu au reuşit încă să determine existenţa unei gene care să determine sexualitatea umană. Jeffrey Satinover afrimă că „nu există nici o dovadă care să ateste că homosexualitatea este pur şi simplu <
Autorul creştin, Josh McDowel vede în relaţiile familiale dezordonate unul dintre principalii factori ai determinării orientării sexuale a unui individ. Astfel, o mamă dominantă, autoritară şi impunătoare, şi un tată absent ce abdică din rolul de lider al familiei vor nega dreptul copilului de a creşte înconjurat de modele adulte sănătoase, lucru ce va spori dificultatea de a îşi stabili principii sexuale sănătoase.
Abuzul sau experienţele sexuale timpurii reprezintă unul dintre cei mai puternici factori, copiii care au parte de astfel de experienţe traumatizante în copilărie sunt predispuşi să îmbrăţişeze stilul de viaţă homosexual. Alţii însă pur şi simplu se răzvrătesc faţă de respingere, faţă de un părinte dictator sau divorţul părinţilor. Este cunoscută tendinţa unor tineri de a adera la subcultura „gay” ca semn al răzvrătirii faţă de Dumnezeu, în special aceia ce supravieţuiesc unui viciu (alcool, droguri s.a.).
Părerea Bisericii Creştine
„Ca şi mamă, ştiu că homosexualii nu se pot reproduce biologic; aşadar, ei
trebuie să îi recruteze pe proprii noştri copii.” - Anita Bryant
Biserica răsăriteană contestă reducerea omului la patima sa considerând comportamentul homosexual rezultatul pervertirii în urma interacţiunii cu cultura respectivă. De asemenea, spre deosebire de părerea general acceptată a evanghelicilor, ortodocşii cred că acest păcat poate face parte din natura decăzută a omului asemenea oricărei fărădelege.
Dr. Erwin W. Lutzer, unul dintre cei mai de seamă teologi protestanţi contemporani, susţine că deşi ne-am născut cu anumite predispoziţii, rămânem responsabili felul în care trăim şi pentru ceea ce facem. Este tranşant în opinii dar în acelaşi timp ridică problema tinerilor ce se tem că sunt homosexuali însă nu pot vorbi despre problema lor deoarece „se aşteaptă la respingere şi ridiculizare”[4].
Unul dintre grupurile care luptă cel mai fervent împotriva homosexualilor sunt baptiştii din Convenţia de Sud, puternic angrenaţi în manifestaţii împotriva drepturilor acestora. Această denominaţie a investit cel mai mult în dezvoltarea unor programe de dezintoxicare, considerate de membrii comunităţilor gay – umilitoare[5].
Bisericile penticostale (Assemblies of God[6]), la nivel mondial condamnă homosexualitatea ca fiind „păcat împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omenirii deopotrivă”[7].
Cuvântul spune…
„Scriptura conţine şase admonestări pentru homosexuali şi 362 pentru heterosexuali. Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu-i iubeşte şi pe heterosexuali, doar că ei au nevoie de mai multă supraveghere.” – Lynn Lavner
În Vechiul Testament, cartea Levitic interzice explicit relaţiile homosexuale[8] în timp ce în Deuteronom sunt condamnaţi bărbaţii care practicau prostituţia[9], tradiţie păgănă, act de închinăciune la adresa idolilor. Înainte de darea Legii însă, încă de la creaţie, Dumnezeu detaliază procesul facerii omului, în care femeia este întocmită pentru bărbat, instituind uniunea sfântă a căsniciei între persoane de sex opus[10]. Accentul pus de creştinii fundamentalişti pe experienţa lui Lot[11] şi îngerii trimişi de Domnul a determinat reacţia „comunităţii creştine gay” care afirmă că în acest pasaj Dumnezeu condamnă mai degrabă violul, decât homosexualitatea în sine. Conform istoriei din Geneza 19, interpretarea aceasta stă în picioare. Teologii liberali accentuează libertatea creştinului de sub rigorile legii VT, însă problemele reale apar atunci când ne referim la Noul Testament, în special la scrierile pauline, unde Dumnezeu alege să condamne clar homosexualitatea.
În primul capitol din Romani, Pavel condamnă explicit relaţiile intime între persoanele de acelaşi sex, lăsaţi de Dumnezeu „pradă viciilor ruşinoase”[12] pentru că nu au inclus voia Sa în cunoaşterea lor. Verdictul final îl dă în prima epistolă către Corinteni: „nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor”[13].
Biserica Gay
„Dacă mariajul nu mai reprezintă unirea între un bărbat şi o femeie, cine spune că trebuie să se limiteze la două persoane "– Erwin W. Lutzer
La una dintre aceste manifestaţiile GayFest ce a avut loc în Statele Unite ale Americii a participat, alături de un prieten şi fost coleg de breaslă, scriitorul creştin Philip Yancey, profund afectat de reacţia bisercii.
Ironia năucitoare a situaţiei m-a lăsat fără cuvinte. De o parte stăteau creştinii care apărau dogma în litera ei [...]. De cealaltă, se găseau “păcătoşii”, dintre care majoritatea îşi afirmau făţiş practicile homosexuale. Şi, totuşi, în vreme ce “grupul ortodox” îşi revărsa ura, celălalt cânta despre iubirea lui Isus.[14]
Grupul care cânta binecunoscuta cântare „Jesus loves me. Yes, I know!”[15], făcea parte din Metropolitan Community Church[16], cea mai vizibilă organizaţie creştină care promovează homosexualitatea, mişcare prezentă şi în România, localizată în capitala ţării, Bucureşti. Prezent la biserica-mamă a acestei mişcări, Catedrala Speranţei (Dallas, Texas), Yancey este uimit de închinarea într-o biserică plină până la refuz, într-o atmosferă de cântare şi rugăciune în contextul unei realităţi pe care Biserica creştină „a osândit-o mereu ca fiind un păcat”[17].
„Catedrala Speranţei” are servicii de închinare specifice denominaţiunilor neo-protestante. Este o biserică misionară având centre în diferite ţări din America de Sud, se implică în sprijinul societăţii investind peste 1 mil.$ anual în proiecte sociale. Numai câteva din elementele care atestă faptul că „The Cathedral of Hope” este formată dintr-o comunitate dinamică, puternică, plină de viaţă.
În final
„Poate că suntem odioşi însă rămânem bucuria sufletului lui Dumnezeu.”
Philip Yancey
Păcatul este înscris în codul genetic al fiinţei umane, dar asta nu conferă dreptul de a trăi în fărădelege şi nici pe acela de a-L învinovăţi pe Dumnezeu pentru aceasta. Este rezultatul secolelor de depărtare de Creator, timp în care natura umană s-a pervertit tot mai mult în contrastul ei cu sfinţenia divină la care suntem invitaţi.
Marile denominaţiuni creştine sunt unanime în condamnarea păcatului homosexualităţii, conform cu învăţătura Scripturii; ei susţin responsabilitatea omului pentru stilul de viaţă ales şi acţiunile personale, în ciuda pornirilor naturale ce îl aduc pe om în conflict cu divinitatea şi standardele acesteia. „Nu numai Biserica Ortodoxa Romana, ci toate bisericile ortodoxe, Biserica Romano-Catolica si cele protestante se opun legalizarii casatoriilor intre persoane de acelasi sex", conclude Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei BOR[18]. Dincolo de interpretarea liberală, denunţată ca fiind lipsită de reverenţă şi onestitate de către teologii creştini, Biblia se dovedeşte a fi tranşantă în problema homosexualităţii.
Totuşi, existenţa comunităţilor gay, ce se declară şi adoptă o trăire specific creştină, este o realitate de netăgăduit, din ce în ce mai prezentă în societatea contemporană postmodernistă. Nu vom căuta să ascundem adevărul de dragul susţinerii monodirecţionale a unei ipoteze de lucru iniţiale şi vom da creditul meritat acestor comunităţi ce au preferat îmbrăţişarea acestui stil de viaţă în ciuda interdicţiei categorice din partea Sfintei Scripturi.
Alternativa acestui stil de viaţă bazat pe raţionamente ambigue este ascetismul. Lutzer exclamă: „Să sărbătorim celibatul!”[19] în timp ce omul de mass-media, Dennis Prager crede că e posibil să iubeşti cuplurile gay ca „membrii ai familiei”[20] şi totuşi să lupţi pentru păstrarea căsătoriei aşa cum a fost ea gândită de Dumnezeu – parteneriat între bărbat şi femeie. Totuşi, este atitudinea generală a bisericii se regaseşte mai degrabă in exemplele negative din pildele cristice:
„Doi oameni s-au dus la Templu să se roage; unul era creştin din generaţii, iar celălalt avea porniri homosexuale. Creştinul stătea în picioare şi se ruga în sine însuşi astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că eu nu sunt ca ceilalţi oameni – tâlhari, nedrepţi, adulteri – şi nici chiar ca acest homosexual! Eu postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din tot ceea ce câştig!» Tânărul homosexual însă stătea la distanţă şi nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci se bătea pe piept, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!» Eu vă spun că mai degrabă acesta s-a dus acasă socotit drept, decât celălalt. Căci oricine se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi înălţat!“[21]
Maladia homosexualităţii va face din cel ce trebuia să fie reprezentant al puterii, o simplă „panseluţă”[22], uşor de zdrobit, instabilă psihic şi spiritual, purtând în trup semnele pervertirii satanice. Lucrarea de faţă nu se vrea a fi exhaustivă însă caută să expună o problemă ce începe să ia amploare şi în România, să conştientizeze biserica de faptul că nu este omisă în calea extinderii „fenomenului gay”, şi va fi nevoită să vină cu un răspuns pentru cei ce poartă acest „tiran” în comunitatea locală.
„Viaţa creştină e un botez zilnic, o curăţire de Adamul cel vechi, pentru ca noua creatură să iasă la iveală. Vechea creatură este irascibilitatea, lăcomia, invidia, lenea, lipsa de castitate, […] - nu este nimic bun în ea. Trebuie să luptăm cu aceasta fără încetare” – Martin Luther
[1] Geneza 19 – Biblia, Noua traducere în limba română (NTR), International Bible Society, 2007.
[2] http://dexonline.ro/search.php?cuv=homosexual – accesat luni, 08.12.2008
[3] Jeffrey Satinover, The Gaz Gene?, http://www.narth.com/docs/istheregene.html -
accesat Vineri, 28.11
[4] Erwin W. Lutzer, Adevărul despre căsătoria între persoane de acelaşi sex, Oradea: Editura Casa Cărţii, 2007, p.46.
[5] http://www.soulforce.org/article/92 - accesat vineri, 05.12.2008
[6] Adunările lui Dumnezeu
[7] http://www.soulforce.org/article/92 - accesat vineri, 05.12.2008
[8] Levitic 18:22, 20:13;
[9] Deuteronom 23:17
[10] Geneza 1:28, 2:24
[11] Geneza 19
[12] Romani 1:26
[13] 1 Corinteni 6-9
[14] Philip Yancey, Tulburătoarele descoperiri ale Harzlui, Cluj-Napoca: Editura Aqua Forte, ediţia a II-a, 2005 – p.140
[15] Isus ştiu mă iubeşte!
[16] Biserica Comunitară Metropolitană
[17] Yancey, Tulburătoarele descoperiri ale Harului – p.141
[18]http://www.ziare.com/MCC__Homosexualii__defavorizati_de_agresivitatea_bisericii_din_Romania-316878.html - accesat vineri, 05.12.2008
[19] Lutzer, Adevărul despre căsătoriile între persoane de acelaşi sex - p.106
[20] Lutzer, Adevărul despre căsătoriile între persoane de acelaşi sex, p.81
[21] Adaptare după textul din Luca 18:10-14
[22] Vezi citatul din „Introducere” – C.S.Lewis
sâmbătă, 18 octombrie 2008
Măreţul Har
„Harul este doar începutul gloriei, iar gloria cerească este harul în forma sa perfectă.”
Jonathan Edwards
În tradiţia creştină, harul este darul supranatural acordat de divinitate unei făpturi raţionale, spre mântuirea veşnică. Fără îndoială, poate fi înlocuit cu mai actualul cuvânt – graţie, care într-un sens înseamnă dar neaşteptat şi nemeritat. Totuşi, dacă e să mergem în esenţa noţiunii de har întâlnim farmec, frumuseţe, gratitudine, înălţimi pe care omul nu le-a atins şi nici nu are abilitatea de a le cuceri în existenţa sa pământeană. Harul e o poveste ce merită spusă şi ascultată, dar o pildă a cărei tâlc Unul singur îl cunoaşte.
Harul implică milă dar nu poate exista în absenţa unei iubiri pline de pasiune şi culoare. Harul e extravagant. Determină la gesturi ieşite din comun, de neînţeles. Toate acestea tălmăcite sună cam aşa: un copil energic şi răzvrătit este lăsat acasă de către tatăl său o săptămână doar cu mama. În cazul neascultării i se promite pedeapsă ce implică cureaua părintelui. Întors din călătorie, în urma neascultării, tatăl este obligat să îşi ţină partea sa din înţelegere şi băiatul încasează 10 din cele 20 de lovituri promise după care este trimis în camera sa. Jumătate de ora mai târziu tatăl decide să îl scoată la îngheţata pe tânărul răufăcător. Mirat, puştiul cere lămuriri simţindu-se nevrednic de răsplată, la care tatăl îi explică: „Dragul meu, faptul că adineauri ai primit doar o parte din pedeapsa pe care o meritai înseamnă milă. Faptul că acum primeşti o răsplată pe care nu o meriţi într-un mod gratuit este har.”
La o scară incomparabil mai mare, aşa stau lucrurile în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Omul este păcătos din natură. Luându-i în calcul pe cei mai morali dintre semenii noştri, constatăm că absolut fiecare om greşeşte, deci, în ecuaţia cerului suntem excluşi. Totuşi vedem cum soarele străluceşte şi peste cei buni, şi peste cei răi deopotrivă, şi ploaia vine la vremea ei indiferent de proprietarul ogorului. E mila lui Dumnezeu care ne învaţă că iubirea implică sacrificiu şi de dragul omului dă totul pentru o fiinţă distructivă şi imorală, răzvrătită împotriva ei însăşi şi al Creatorului ei. Măreţul har e Acel Tot. Un om care se naşte şi trăieşte printre noi fără păcat în care şade frumuseţea inimaginabilă şi splendoarea de neconceput – Dumnezeu. De bună voie acceptă să moară o moarte cumplită purtând cum numai Dumnezeu ştie vina oricărei fiinţe umane care acceptă să Îl cunoască şi să înceapă să îi semene. De fapt, toată ideea aceasta a mântuirii prin har poate fi înţeleasă cât se poate de simplu. El a venit ca să fim iertaţi şi să evoluăm spre ceva infinit mai bun. Să fim ca El.
Harul nu se opreşte la mântuire însă. Nu este doar clemenţă din partea Domnului. Har înseamnă libertate. Păcatul are o caracteristică deseori ignorată – produce dependenţă! De la minciuna banală care repetată devine pe nesimţite stil de viaţă şi până la adulter, de la „inofensiva” ţigară şi până la crunta dependenţă de droguri, păcatul cere repetare. La început, e o voce mică în noi – conştiinţă îi spune – care însă dispare cu timpul făcând loc dorinţei de mai mult. Harul înseamnă aici capacitatea de a spune Stop, puterea supranaturală de a merge înainte transformat. Mai interesant – e la cerere…
Măreţul har are o sumedenie de alte interpretări deosebite. Din scrierile Sfântului Apostol Pavel aflăm despre starea de har care nu este nimic altceva decât minunata obsesie a slavei, o viaţă dinamică, încărcată de sens, aducătoare de împlinire şi implicit fericire. Înseamnă putere pentru cei trimişi să îl prezinte pe Dumnezeu omenirii, ba chiar un salut din vremea grecilor antici.
Harul este diferenţa dintre a supravieţui şi a trăi. Cei ce gustă din acest „dar nemeritat” se laudă cu pacea care întrece orice imaginaţie şi mărturisesc trăirea unei vieţi faţă de care cea anterioară nu este vrednică să stea în balanţă.
Orice definiţie e de prisos pentru că harul nu se învaţă. Din har poţi să guşti, să te înfrupţi chiar sau poţi să mergi mai departe.
„Numai harul, numai harul mă păstrează ne-ncetat. El mă face, el mă ţine credincios cu-adevărat.” Nicoliţă Moldoveanu
vineri, 17 octombrie 2008
Ipocrizia
„Ipocrizia este omagiul plătit de viciul virtuţii”
Francois De La Rochefoucauld
A fi ipocrit înseamnă într-un sens mai larg încercarea unei persoane de a părea ceea ce nu este de fapt. Ipocrizia are de-a face de asemenea cu expunerea unei convingeri sau predicarea unui mod de viaţă fără ca individul în cauză să practice aceste virtuţi. Ipocrită este aceea persoană care vorbeşte împotriva consumului de alcool în timp ce el însuşi foloseşte băuturi alcoolice sau acela care face apel la compasiunea persoanelor din jurul său pentru susţinerea unei cauze pe care el însuşi nu o susţine.
Cuvântul „ipocrizie” se trage din cuvântul grecesc hypokrisis care înseamnă “a juca teatru”. În original, sensul cuvântului era unul neutru; istoricii consideră că acesta şi-a atras conotaţia negativă în perioada dominaţiei romane, datorită desconsiderării pe care o aveau latinii pentru teatru în general, mai ales pentru cel grecesc în particular. Termenul folosit cel mai des în Scriptură, upokritai, se referă la un actor ce a intrat în pielea personajului interpretat, termenul fiind folosit uneori pentru a defini un comediant.
În Noul Testament, cuvântul apare în special în Evanghelia lui Matei, în discursurile lui Isus, folosit cu precădere la adresa fariseilor. Cel mai puternic atac la adresa acestora este înregistrat în capitolul 23 unde Mântuitorul foloseşte de şase ori expresia „Vai de voi cărturari şi farisei ipocriţi!” acuzând inimile pline de mândrie ale celor ce ar fi trebuit să trăiască în umilinţă din pricina cunoaşterii de Dumnezeu de care li s-a făcut parte. Spurgeon spune despre aceştia: „Atunci când vezi multă religie expusă în vitrina de afară, aşteapta-te să găseşti foarte puţină marfă înăuntru”.Cristos merge până într-acolo încât afirmă că prozeliţii, cei convinşi de către învăţătorii legii să adere la convingerile acestora, ajung să fie mai răi decât înainte – fii ai Iadului.
John Milton spunea că nici un om sau înger nu pot să discearnă ipocrizia fiind singurul rău care umblă nevăzut, vizibil numai lui Dumnezeu. Cam pe aici se situau şi fariseii care aveau nevoie de audienţă pentru a face fapte bune, în lipsa acesteia nefiind motivaţi de vreo convingere sau virtute. Probabil că mândria şi ipocrizia au rădăcină comună, cea din urmă de cele mai multe ori fiindu-i tributară celei din urmă. Motivaţia celor mai multe forme de ipocrizie este fără îndoială mândria, unul dintre viciile principale ale prinţului întunericului, astfel că afirmaţia lui Isus nu este nicidecum exagerată – cei ce aleg acest mod de viaţă sau se lasă târâţi în aceste obiceiuri încep să dezvolte o personalitate asemănătoare cu cea a prinţului Infernului.
Dumnezeu ia în serios ipocrizia. După discursul Său împotriva fariseilor, discurs în care expune câteva dintre elementele făţărniciei liderilor religioşi ai acelor vremuri, Isus emite penalitatea pentru acest păcat în contextul în care vorbeşte despre sclavul necredincios care nu e pregătit pentru iminenta revenire a Stăpânului său: „El îl va tăia în două şi-i va stabili partea la un loc cu ipocriţii. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor!” Ipocrizia este contrastantă caracterului lui Dumnezeu care este Adevăr. Are de-a face cu minciuna a cărui tată este diavolul, cel întâi ipocrit, demonstrându-şi caracterul încă de la începuturile omenirii când a venit la Eva îndemnând-o să nu asculte porunca Celui ce a creat-o. El subliniază beneficiile de care va avea parte ignorând efectele neascultării pe care el însuşi le-a cunoscut. Nu e prea mult să afirm că el este autorul ipocriziei şi probabil că se desfătează în aceasta având în vedere că este unul dintre cele mai răspândite dintre păcate. Poetul american din sec. XIX, Ralph Waldo Emerson spunea că ipocrizia începe atunci când apare a doua persoană. Si totuşi, dincolo de această afirmaţie ce pune în lumină incapacitatea omului de a trăi în sinceritate deplină faţă de semeni şi chiar faţă de sine însuşi stă afirmaţia glorioasă a lui Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” iar Cristos a fost transparent în toate lucrurile, lipsit de orice formă de ipocrizie. Viaţa creştinului este un proces de transformare de la caracterul pervertit de păcat dinaintea convertirii la un caracter asemănător cu cel al Fiului lui Dumnezeu.
Suntem fiinţe sociale şi avem nevoie unii de ceilalţi pentru a trăi. Este natural din această perspectivă să punem preţ pe părerea semenilor noştri despre persoana noastră. Problema intervine atunci când această părere a aproapelui devine mult prea importantă şi ne determină să trăim în minciună încercând să dăm impresia că suntem ceea ce nu suntem de fapt, că avem ceea ce nu avem în realitate, că simţim ceea ce nu simţim în adâncul fiinţei noastre etc. O altă faţă a ipocriziei sancţionată de Isus este identificarea grabnică a viciilor minore ale semenului (pentru că doar Dumnezeu cunoaşte în adevăr şi în totalitate inima omului) ignorând defectele proprii. Falsitatea poate lua forme grave atunci când un individ nu mai cunoaşte adevărul despre sine însuşi. Sunt deficite majore de personalitate care afectează grav psihicul persoanei în cauză dar şi relaţia acestuia cu societatea.
Cea mai ironică formă de ipocrizie se manifestă în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Creatura caută să îşi înşele Creatorul, cel creat încearcă să Îl mintă pe Cel care l-a conceput până în cele mai mici detalii. Este minciuna omului ce se consideră pe sine moral, ignorându-şi nevoia de a relaţiona cu Dumnezeu sau a ateului care contestă nemurirea sufletului în ciuda a ceea ce îi spune întreaga fiinţă aşa cum a fost gândită de Făcătorul ei.
Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ce moştenesc de la copii inocenţa şi abilitatea de a nu încerca să deturneze adevărul despre ei însuşi. Un copil nu va încerca niciodată să pară ceea ce nu este indiferent de părerea pe care ţi-o formezi faţă de el, se va raporta la tine cu onestitate căutând să te cucerească cu bunătate şi bucurie sau te va ignora cu desăvârşire. Scriitorul rus, Lev Tolstoy, spunea: „Ipocrizia este orice ce ar putea să îl înşele pe cel mai isteţ şi mai penetrant om, dar cel mai puţin atent copil ar recunoaşte-o imediat şi ar fi revoltat de aceasta, indiferent cu câtă iscusinţă ar fi deghizată.”
Ipocrizia, spre deosebire de alte vicii, nu este o acţiune întreprinsă din când în când precum minciuna sau adulterul de pildă, ci este un „full-time job”, o stare constantă ce se amplifică în timp. Unii consideră starea de a fi ipocrit un viciu necesar sau chiar o virtute care contribuie la dezvoltarea relaţiilor sociale inter-umane. Totuşi, tocmai acest deficit general în ce priveşte relaţiile ar trebui să ne pună pe gânduri în reevaluarea poziţiei faţă de acest flagel deosebit de bine răspândit şi fatal. Zic „fatal” pentru că nu văd cum o relaţie de orice fel poate fi clădită pe ipocrizie şi să reziste. Acea legătură nu va face decât să dăuneze persoanelor implicate şi în timp, se va dezvolta căpătând noi valenţe odată cu evoluţia relaţiei.
Soluţia la problema ipocriziei este oprirea. Oprirea din inerţia vieţii şi căutarea lui Dumnezeu. Standardul este desăvârşirea, creşterea în asemănare cu Tata, posibilă potrivit promisiunilor lui Cristos, ale cărui cuvinte sunt la fel de veritabile astăzi ca şi atunci când au fost rostite:
„De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu observi bârna din ochiul tău?!”
Misionar român din nou acasă
În a doua joi a lunii octombrie, am vizitat familia Molnar, familie a cărui soţ şi tată este Laţi, un vizionar, unul dintre acei oameni ce îşi direcţionează toată energia şi toate resursele către un singur scop: misiunea creştină transculturală. Am ajuns pe la prânz, direct de la şcoală dar am găsit-o numai pe Suzie, soţia acestuia şi pe mezina familiei, Debi.
Suzie are un aer mult mai degajat, zâmbeşte mai mult de când s-a întors soţul ei. Nerăbdarea şi neliniştea s-au transformat acum în sute de poveşti pe care se abţine cu greu să nu mi le povestească ea îndată. Sunt căsătoriţi de 15 ani şi au 3 copii împreună, cel mai mare fiind clasa a şasea. Pun foarte mult accent pe disciplină. Deşi apartamentul în care stau în chirie e modest, toate par a fi aşezate în locul cel mai potrivit iar copiii dau mereu dovada că sunt bine-crescuţi şi sociabili. Doamna Molnar îmi povesteşte despre felul în care Dumnezeu i-a şlefuit în anii de început ai căsniciei şi cum continuă să o facă şi astăzi, dar e fericită şi împlinită pentru că veriga ce i-a ţinut atât de aproape unul de celălalt a fost pasiunea de a sluji oamenilor. Limbajul şi coerenţa cu care îşi exprimă ideile trădează lectura care este obligatorie în cadrul familiei, în ciuda faptului că ultima şcoală absolvită a fost liceul.
Jumătate de ceas mai târziu apare şi Laţi. Nu îl judec pentru întârziere, convins fiind că are o sumedenie de vizite de făcut de când s-a întors din Peru. E un contrast puternic între personalitatea liniştită, calmă şi trăsăturile deosebit de masculine, recomandând un bărbat puternic şi hotărât. Părul blond, ochii albaştrii şi tenul foarte deschis îi dau o strălucire aparte. Era o oarecare nepotrivire între caracteristicile sale şi poncho-ul cu pălăria specifică din piele ce mi le-a arătat mai târziu. A fost o reală atracţie pentru indigeni, şocaţi de culoarea şi înălţimea sa. Tatăl lui Laţi era maghiar şi îl moşteneşte întru totul.
M-a invitat să iau loc şi cu vocea aşezată, asigurându-se o ultimă dată că nu vom fi deranjaţi, îşi începe povestea. Îşi aminteşte de prima plecare, în Mozambic, Africa şi de dezamăgirea pe care a experimentat-o când nu i s-a dat voie să se întoarcă.
A pornit spre Lima pe 1 iulie şi a ajuns în aceeaşi dată datorită diferenţei de fus orar. La întrebarea „cum te-au aşteptat?” răspunde simplu: „cu tort”. Era ziua lui şi probabil că această plecare a fost una dintre cele mai frumoase cadouri din câte putea primi. A doua zi, seara, au şi plecat spre junglă. După un drum de 9 ore cu autobusul şi alte 6 cu camioneta a ajuns împreună cu echipa de misionari în Pichanaki, o localitate aflată la peste 5000 m altitudine. Din acest loc mergeau cu camioneta între 7 şi 11 ore, oriunde era nevoie de ajutor. Din când în când convoaiele erau atacate de către indieni războinici care niciodată nu plecau cu mâna goală. În unele zone nu puteau ajunge decât cu barca. O experienţă intensă a fost să vâslească timp de 6 ore cu foarte puţine pauze.
Laţi a mers pentru a fi testat, şi liderii bazei misionare s-au asigurat că este potrivit pentru viaţa grea din junglă. I s-a permis contactul cu şeful unui trib. Au servit împreună băutura tradiţională numită masato, preparată dintr-un soi de cartofi numit yuka. După ce se scoate din pământ, se fierbe, se mestecă de către femeile din trib după care se scuipă într-un recipient unde se lasă să fermenteze pentru câteva zile. Este primul nivel de comunicare această împărtăşire aşa că reacţia trebuie bine stăpânită. De undeva din spate Suzie exclamă: „delicios!”, vizibil dezgustată însă Laţi recunoaşte că i-a plăcut. Într-un alt trib, în fiecare dimineaţă se vopseau cu însemnele specifice lor pe tot corpul.
În urma acestei perioade de pregătire, Laţi a primit aprobarea să se implice în misiunea din Peru dar mai mult de atât, a primit aprobarea creări unui centru de pregătire pentru misiune transculturală, viziunea având ca ţintă mai multe ţări cu nevoi speciale. Aşadar, pentru perioada următoare se va dedica acestui nou scop dar în paralel plănuieşte plecarea cu familia întreagă în ţara de baştină a Imperiului Incaş.
Următoarea ţintă a fost tribul Aşaninka. Pentru că Laţi era în perioada de teste, nu i s-a dat voie să pună nici o întrebare indigenilor. Se fac eforturi serioase pentru a se proteja cultura acestor oameni, orice întrebare adresată lor îi face imediat suspicioşi. Fascinaţi de brăţara ceasului, l-au analizat până l-au rupt.
Diferenţele de cultură s-au făcut simţite în special în comunicare. Banalul salut cu mâna poate fi interpretat ca un gest ofensator pentru ei. O altă problema a fost limba. Am răspuns provocării lui Laţi de a citi Psalmul 117 în dialectul tribului Aşaninka. Diferenţele fonetice sunt considerabile. Nu au timpuri ale verbelor. Totul e la prezent. Tot ce trece de cifra 3 înseamnă mai mulţi. Lingviştii estimează că durata necesară familiarizării cu limba este de aproximativ cinci ani.
Deşi e o zonă deosebit de periculoasă, Laţi e nerăbdător să se întoarcă. E convins că asta e chemarea Creatorului pentru viaţa sa şi e dispus să facă orice sacrificii. E conştient că moartea poate veni în urma unei banale muşcături de insectă sau în urma unei întâlniri cu unul dintre triburile sălbatice dar îşi doreşte din toată inima să împartă cu ei credinţa în Cristos care i-a dat lui, „un sălbatec”, dreptul de a se numi fiu de Dumnezeu, fericirea şi împlinirea unei vieţi pline de semnificaţie şi înţeles.
marți, 7 octombrie 2008
În armonie cu cerul
Keith Green a fost unul dintre cei mai reprezentativi muzicieni creştini ai secolului trecut. Mesajul muzicii sale se regăseşte în viaţa de zi cu zi ce a rămas mărturie datorită biografiei scrise de soţia Melody Green – No Compromise. Printre piesele ce i-au adus notorietatea se numără „You put this love in my heart” (Tu ai pus dragostea aceasta în inima mea), „Asleep in the Light” (Adormiţi în lumină) sau imnuri cunoscute precum „There is a Redeemer” (Răscumpărătorul) sau „Lord is my Shepard” (Domnul este Păstorul meu).
La numai trei ani Keith învăţa să cânte la ukelele (chitară hawaiană), la cinci la chitară iar la şapte ani se făcea remarcat chiar de presa americana locală datorită talentului său deosebit de a cânta la pian. În 1965, la 11 ani, în urma succesului radiofonic pe care îl are cu piesa „The way I used to be” (Cum obişnuiam să fiu), devine cea mai tânără persoană care a semnat cu Asociaţia Americană a Autorilor şi Compozitorilor (ASCAP).
Una dintre cele mai importante case de producţie din acea vreme, Decca Records plănuiau transformarea lui Keith Green într-un idol al adolescenţilor promovându-i imaginea prin apariţii televizate. Noul star rock’n’roll creştea în popularitate având compuse sute de piese până în perioada adolescenţei.
Perioada adolescenţei este marcată de ceea ce autorul defineşte ca fiind „călătoria rea” – se regăseşte în subcultura Hippie, dependent de droguri ducând o viaţă dezordonată, departe de faima ce o cunoscuse în copilărie. Totuşi, nu a încetat o clipă să caute o stare spirituală mai înaltă ajungând să practice ritualuri din religiile asiatice păgâne. Green mărturiseşte că într-o astfel de ocazie, în urma unei doze considerabile de droguri a avut o întâlnire cu însuşi Diavolul, întâlnire ce l-a determinat să caute adevărul şi mai pasionat. Îl găseşte într-o biserică evanghelică din Nordul Californiei unde se converteşte devenind creştin. Îşi cântă experienţa naşterii din nou în piesa Rushing wind declarând: „Sunt născut din nou / Duhule Sfinte du-mă unde vrei să mergi. / Isuse, Tu eşti Cel ce m-a eliberat, / Foloseşte-mă, Doamne, glorifică-ţi Sfântul Nume prin mine.”
Se căsătoreşte cu Melody Steiner în 1973 ea devenind co-autoare a multe dintre cântările sale. Misiunea căreia avea să îşi dedice întreaga viaţă se naşte în 1975 – Last Days Ministries (Misiunea Zilele din urmă). Scopul lucrării sale este acela de a aduna oameni fără casă de pe stradă. Aceştia erau integraţi în programe de reabilitare având în centru cunoaşterea lui Cristos. Keith povesteşte că nu de puţine ori, acel om al străzii pe care îl aducea seara, pleca dimineaţa dar niciodată cu mâna goală. În ciuda acestor lucruri nu a încetat să îşi pună energia, timpul, casa şi viaţa întreagă în joc de dragul puternicelor sale convingeri.
Între timp a continuat să compună şi să concerteze având un mesaj extrem de dur în care îşi provoca auditoriul la pocăinţă şi dedicare radicală. Acompaniamentul pieselor este cât se poate de divers, având în centrul aranjamentului pianul. Keith Green demonstrează dincolo de piesele dinamice, deosebit de tehnice, profunzime în gândirea muzicală. Accentul rămâne însă pe text, transmiţând mesaje cât se poate de clare şi pertinente.
În 1982, la 29 de ani, faima sa depăşise cu mult graniţele Americii. Melody Green scrie în cartea sa, No compromise, despre rugăciunea lui Keith de duminică seara, în biserica pe care o conducea: „Doamne, dacă ştirbesc măcar o fărâmă din slava care ţi se cuvine doar Ţie, te rog ia-mă Acasă.” A doua zi, avionul cu care călătoreau către un concert Keith Green şi 2 dintre copiii săi – Josiah, 4 ani şi Bethany, 2 ani - s-a prăbuşit. Toţi cei aflaţi la bord au murit pe loc.
Keith a lăsat în urmă una dintre cele mai puternice organizaţii care lucrează cu oamenii străzii şi zeci de cântări purtând mesajul vieţii sale – „A venit vremea să nu ne mai jucăm de-a biserica ci să fim cu adevărat biserica.”
La 20 de ani de la moartea sa, Sparrow Records a lansat un album în onoarea sa conţinând reînregistrări ale unor piese ale sale cu cei mai cunoscuţi artişti creştini ai momentului, printre care: Rebecca St. James, Chris Tomlin, Twila Paris, Darlene Zschech. Albumul conţine piesa There is One (Este Unul), una dintre lucrările sale neterminate, interpretată de Michael W. Smith.
Vorbind despre viaţa sa, Keith Green conclude – „Mă pocăiesc de a fi înregistrat un singur cântec, de a fi cântat un singur concert, dacă muzica mea, şi mai important, viaţa mea nu te-a provocat să Îl primeşti sau să te vinzi complet lui Isus.”
Cireşarii într-o biserică greco-catolică
Cireşarii se pregătesc de o nouă „năzbâtie”. Au fost invitaţi să organizeze una dintre serbările lor în biserica greco-catolică din comuna Şimand, judeţul Arad în data de 26 octombrie.
Azi a fost prima repetiţie pentru acest eveniment. În rugăciunea de la început Ionică mulţumeşte în timp ce Mihai, cu vocea sigură şi puternică cere călăuzire, idei muzicale şi înţelepciune în alegerea repertoriului pentru acest eveniment.
Unul după altul vin cu propuneri de cântări în special din creaţia compozitorului evanghelic român, Nicoliţă Moldoveanu. Este selectată prima cântare – „Isuse-al meu prieten bun”. Unul după altul, instrumentiştii renunţă să mai cânte iar piesele rămân interpretate cu un minim de acompaniament. Au fost trecute în revistă mai multe cântări româneşti însă momentul culminant al serii l-a reprezentat interpretarea melodiei „Blândul Păstor, blândul Păstor”. La final, toţi cireşarii aveau lacrimi în ochi. Unul din membrii echipei exclamă: „Extraordinar! Sunt frumoase şi cântările traduse dar în piesele pe care le-am cântat astă seară stă însăşi esenţa spiritului nostru românesc, aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu.”
Întâlnirea s-a terminat la orele 21 cu menţiunea lui Beni Dudaş, leaderul echipei: „Pe viitor trebuie să le acordăm o atenţie sporită acestor piese deosebit de valoroase”.
Au cântat o ultimă dată „Rămâi cu mine”, apoi au plecat fiecare către casă.
Postări
