Misionar român din nou acasă

În a doua joi a lunii octombrie, am vizitat familia Molnar, familie a cărui soţ şi tată este Laţi, un vizionar, unul dintre acei oameni ce îşi direcţionează toată energia şi toate resursele către un singur scop: misiunea creştină transculturală. Am ajuns pe la prânz, direct de la şcoală dar am găsit-o numai pe Suzie, soţia acestuia şi pe mezina familiei, Debi.

Suzie are un aer mult mai degajat, zâmbeşte mai mult de când s-a întors soţul ei. Nerăbdarea şi neliniştea s-au transformat acum în sute de poveşti pe care se abţine cu greu să nu mi le povestească ea îndată. Sunt căsătoriţi de 15 ani şi au 3 copii împreună, cel mai mare fiind clasa a şasea. Pun foarte mult accent pe disciplină. Deşi apartamentul în care stau în chirie e modest, toate par a fi aşezate în locul cel mai potrivit iar copiii dau mereu dovada că sunt bine-crescuţi şi sociabili. Doamna Molnar îmi povesteşte despre felul în care Dumnezeu i-a şlefuit în anii de început ai căsniciei şi cum continuă să o facă şi astăzi, dar e fericită şi împlinită pentru că veriga ce i-a ţinut atât de aproape unul de celălalt a fost pasiunea de a sluji oamenilor. Limbajul şi coerenţa cu care îşi exprimă ideile trădează lectura care este obligatorie în cadrul familiei, în ciuda faptului că ultima şcoală absolvită a fost liceul.

Jumătate de ceas mai târziu apare şi Laţi. Nu îl judec pentru întârziere, convins fiind că are o sumedenie de vizite de făcut de când s-a întors din Peru. E un contrast puternic între personalitatea liniştită, calmă şi trăsăturile deosebit de masculine, recomandând un bărbat puternic şi hotărât. Părul blond, ochii albaştrii şi tenul foarte deschis îi dau o strălucire aparte. Era o oarecare nepotrivire între caracteristicile sale şi poncho-ul cu pălăria specifică din piele ce mi le-a arătat mai târziu. A fost o reală atracţie pentru indigeni, şocaţi de culoarea şi înălţimea sa. Tatăl lui Laţi era maghiar şi îl moşteneşte întru totul.

M-a invitat să iau loc şi cu vocea aşezată, asigurându-se o ultimă dată că nu vom fi deranjaţi, îşi începe povestea. Îşi aminteşte de prima plecare, în Mozambic, Africa şi de dezamăgirea pe care a experimentat-o când nu i s-a dat voie să se întoarcă.

A pornit spre Lima pe 1 iulie şi a ajuns în aceeaşi dată datorită diferenţei de fus orar. La întrebarea „cum te-au aşteptat?” răspunde simplu: „cu tort”. Era ziua lui şi probabil că această plecare a fost una dintre cele mai frumoase cadouri din câte putea primi. A doua zi, seara, au şi plecat spre junglă. După un drum de 9 ore cu autobusul şi alte 6 cu camioneta a ajuns împreună cu echipa de misionari în Pichanaki, o localitate aflată la peste 5000 m altitudine. Din acest loc mergeau cu camioneta între 7 şi 11 ore, oriunde era nevoie de ajutor. Din când în când convoaiele erau atacate de către indieni războinici care niciodată nu plecau cu mâna goală. În unele zone nu puteau ajunge decât cu barca. O experienţă intensă a fost să vâslească timp de 6 ore cu foarte puţine pauze.

Laţi a mers pentru a fi testat, şi liderii bazei misionare s-au asigurat că este potrivit pentru viaţa grea din junglă. I s-a permis contactul cu şeful unui trib. Au servit împreună băutura tradiţională numită masato, preparată dintr-un soi de cartofi numit yuka. După ce se scoate din pământ, se fierbe, se mestecă de către femeile din trib după care se scuipă într-un recipient unde se lasă să fermenteze pentru câteva zile. Este primul nivel de comunicare această împărtăşire aşa că reacţia trebuie bine stăpânită. De undeva din spate Suzie exclamă: „delicios!”, vizibil dezgustată însă Laţi recunoaşte că i-a plăcut. Într-un alt trib, în fiecare dimineaţă se vopseau cu însemnele specifice lor pe tot corpul.

În urma acestei perioade de pregătire, Laţi a primit aprobarea să se implice în misiunea din Peru dar mai mult de atât, a primit aprobarea creări unui centru de pregătire pentru misiune transculturală, viziunea având ca ţintă mai multe ţări cu nevoi speciale. Aşadar, pentru perioada următoare se va dedica acestui nou scop dar în paralel plănuieşte plecarea cu familia întreagă în ţara de baştină a Imperiului Incaş.

Următoarea ţintă a fost tribul Aşaninka. Pentru că Laţi era în perioada de teste, nu i s-a dat voie să pună nici o întrebare indigenilor. Se fac eforturi serioase pentru a se proteja cultura acestor oameni, orice întrebare adresată lor îi face imediat suspicioşi. Fascinaţi de brăţara ceasului, l-au analizat până l-au rupt.

Diferenţele de cultură s-au făcut simţite în special în comunicare. Banalul salut cu mâna poate fi interpretat ca un gest ofensator pentru ei. O altă problema a fost limba. Am răspuns provocării lui Laţi de a citi Psalmul 117 în dialectul tribului Aşaninka. Diferenţele fonetice sunt considerabile. Nu au timpuri ale verbelor. Totul e la prezent. Tot ce trece de cifra 3 înseamnă mai mulţi. Lingviştii estimează că durata necesară familiarizării cu limba este de aproximativ cinci ani.

Deşi e o zonă deosebit de periculoasă, Laţi e nerăbdător să se întoarcă. E convins că asta e chemarea Creatorului pentru viaţa sa şi e dispus să facă orice sacrificii. E conştient că moartea poate veni în urma unei banale muşcături de insectă sau în urma unei întâlniri cu unul dintre triburile sălbatice dar îşi doreşte din toată inima să împartă cu ei credinţa în Cristos care i-a dat lui, „un sălbatec”, dreptul de a se numi fiu de Dumnezeu, fericirea şi împlinirea unei vieţi pline de semnificaţie şi înţeles.