Ipocrizia

„Ipocrizia este omagiul plătit de viciul virtuţii”
Francois De La Rochefoucauld


A fi ipocrit înseamnă într-un sens mai larg încercarea unei persoane de a părea ceea ce nu este de fapt. Ipocrizia are de-a face de asemenea cu expunerea unei convingeri sau predicarea unui mod de viaţă fără ca individul în cauză să practice aceste virtuţi. Ipocrită este aceea persoană care vorbeşte împotriva consumului de alcool în timp ce el însuşi foloseşte băuturi alcoolice sau acela care face apel la compasiunea persoanelor din jurul său pentru susţinerea unei cauze pe care el însuşi nu o susţine.

Cuvântul „ipocrizie” se trage din cuvântul grecesc hypokrisis care înseamnă “a juca teatru”. În original, sensul cuvântului era unul neutru; istoricii consideră că acesta şi-a atras conotaţia negativă în perioada dominaţiei romane, datorită desconsiderării pe care o aveau latinii pentru teatru în general, mai ales pentru cel grecesc în particular. Termenul folosit cel mai des în Scriptură, upokritai, se referă la un actor ce a intrat în pielea personajului interpretat, termenul fiind folosit uneori pentru a defini un comediant.

În Noul Testament, cuvântul apare în special în Evanghelia lui Matei, în discursurile lui Isus, folosit cu precădere la adresa fariseilor. Cel mai puternic atac la adresa acestora este înregistrat în capitolul 23 unde Mântuitorul foloseşte de şase ori expresia „Vai de voi cărturari şi farisei ipocriţi!” acuzând inimile pline de mândrie ale celor ce ar fi trebuit să trăiască în umilinţă din pricina cunoaşterii de Dumnezeu de care li s-a făcut parte. Spurgeon spune despre aceştia: „Atunci când vezi multă religie expusă în vitrina de afară, aşteapta-te să găseşti foarte puţină marfă înăuntru”.Cristos merge până într-acolo încât afirmă că prozeliţii, cei convinşi de către învăţătorii legii să adere la convingerile acestora, ajung să fie mai răi decât înainte – fii ai Iadului.

John Milton spunea că nici un om sau înger nu pot să discearnă ipocrizia fiind singurul rău care umblă nevăzut, vizibil numai lui Dumnezeu. Cam pe aici se situau şi fariseii care aveau nevoie de audienţă pentru a face fapte bune, în lipsa acesteia nefiind motivaţi de vreo convingere sau virtute. Probabil că mândria şi ipocrizia au rădăcină comună, cea din urmă de cele mai multe ori fiindu-i tributară celei din urmă. Motivaţia celor mai multe forme de ipocrizie este fără îndoială mândria, unul dintre viciile principale ale prinţului întunericului, astfel că afirmaţia lui Isus nu este nicidecum exagerată – cei ce aleg acest mod de viaţă sau se lasă târâţi în aceste obiceiuri încep să dezvolte o personalitate asemănătoare cu cea a prinţului Infernului.

Dumnezeu ia în serios ipocrizia. După discursul Său împotriva fariseilor, discurs în care expune câteva dintre elementele făţărniciei liderilor religioşi ai acelor vremuri, Isus emite penalitatea pentru acest păcat în contextul în care vorbeşte despre sclavul necredincios care nu e pregătit pentru iminenta revenire a Stăpânului său: „El îl va tăia în două şi-i va stabili partea la un loc cu ipocriţii. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor!” Ipocrizia este contrastantă caracterului lui Dumnezeu care este Adevăr. Are de-a face cu minciuna a cărui tată este diavolul, cel întâi ipocrit, demonstrându-şi caracterul încă de la începuturile omenirii când a venit la Eva îndemnând-o să nu asculte porunca Celui ce a creat-o. El subliniază beneficiile de care va avea parte ignorând efectele neascultării pe care el însuşi le-a cunoscut. Nu e prea mult să afirm că el este autorul ipocriziei şi probabil că se desfătează în aceasta având în vedere că este unul dintre cele mai răspândite dintre păcate. Poetul american din sec. XIX, Ralph Waldo Emerson spunea că ipocrizia începe atunci când apare a doua persoană. Si totuşi, dincolo de această afirmaţie ce pune în lumină incapacitatea omului de a trăi în sinceritate deplină faţă de semeni şi chiar faţă de sine însuşi stă afirmaţia glorioasă a lui Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” iar Cristos a fost transparent în toate lucrurile, lipsit de orice formă de ipocrizie. Viaţa creştinului este un proces de transformare de la caracterul pervertit de păcat dinaintea convertirii la un caracter asemănător cu cel al Fiului lui Dumnezeu.

Suntem fiinţe sociale şi avem nevoie unii de ceilalţi pentru a trăi. Este natural din această perspectivă să punem preţ pe părerea semenilor noştri despre persoana noastră. Problema intervine atunci când această părere a aproapelui devine mult prea importantă şi ne determină să trăim în minciună încercând să dăm impresia că suntem ceea ce nu suntem de fapt, că avem ceea ce nu avem în realitate, că simţim ceea ce nu simţim în adâncul fiinţei noastre etc. O altă faţă a ipocriziei sancţionată de Isus este identificarea grabnică a viciilor minore ale semenului (pentru că doar Dumnezeu cunoaşte în adevăr şi în totalitate inima omului) ignorând defectele proprii. Falsitatea poate lua forme grave atunci când un individ nu mai cunoaşte adevărul despre sine însuşi. Sunt deficite majore de personalitate care afectează grav psihicul persoanei în cauză dar şi relaţia acestuia cu societatea.

Cea mai ironică formă de ipocrizie se manifestă în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Creatura caută să îşi înşele Creatorul, cel creat încearcă să Îl mintă pe Cel care l-a conceput până în cele mai mici detalii. Este minciuna omului ce se consideră pe sine moral, ignorându-şi nevoia de a relaţiona cu Dumnezeu sau a ateului care contestă nemurirea sufletului în ciuda a ceea ce îi spune întreaga fiinţă aşa cum a fost gândită de Făcătorul ei.

Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ce moştenesc de la copii inocenţa şi abilitatea de a nu încerca să deturneze adevărul despre ei însuşi. Un copil nu va încerca niciodată să pară ceea ce nu este indiferent de părerea pe care ţi-o formezi faţă de el, se va raporta la tine cu onestitate căutând să te cucerească cu bunătate şi bucurie sau te va ignora cu desăvârşire. Scriitorul rus, Lev Tolstoy, spunea: „Ipocrizia este orice ce ar putea să îl înşele pe cel mai isteţ şi mai penetrant om, dar cel mai puţin atent copil ar recunoaşte-o imediat şi ar fi revoltat de aceasta, indiferent cu câtă iscusinţă ar fi deghizată.”

Ipocrizia, spre deosebire de alte vicii, nu este o acţiune întreprinsă din când în când precum minciuna sau adulterul de pildă, ci este un „full-time job”, o stare constantă ce se amplifică în timp. Unii consideră starea de a fi ipocrit un viciu necesar sau chiar o virtute care contribuie la dezvoltarea relaţiilor sociale inter-umane. Totuşi, tocmai acest deficit general în ce priveşte relaţiile ar trebui să ne pună pe gânduri în reevaluarea poziţiei faţă de acest flagel deosebit de bine răspândit şi fatal. Zic „fatal” pentru că nu văd cum o relaţie de orice fel poate fi clădită pe ipocrizie şi să reziste. Acea legătură nu va face decât să dăuneze persoanelor implicate şi în timp, se va dezvolta căpătând noi valenţe odată cu evoluţia relaţiei.

Soluţia la problema ipocriziei este oprirea. Oprirea din inerţia vieţii şi căutarea lui Dumnezeu. Standardul este desăvârşirea, creşterea în asemănare cu Tata, posibilă potrivit promisiunilor lui Cristos, ale cărui cuvinte sunt la fel de veritabile astăzi ca şi atunci când au fost rostite:

„De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu observi bârna din ochiul tău?!”