Măreţul Har

„Harul este doar începutul gloriei, iar gloria cerească este harul în forma sa perfectă.”
Jonathan Edwards

În tradiţia creştină, harul este darul supranatural acordat de divinitate unei făpturi raţionale, spre mântuirea veşnică. Fără îndoială, poate fi înlocuit cu mai actualul cuvânt – graţie, care într-un sens înseamnă dar neaşteptat şi nemeritat. Totuşi, dacă e să mergem în esenţa noţiunii de har întâlnim farmec, frumuseţe, gratitudine, înălţimi pe care omul nu le-a atins şi nici nu are abilitatea de a le cuceri în existenţa sa pământeană. Harul e o poveste ce merită spusă şi ascultată, dar o pildă a cărei tâlc Unul singur îl cunoaşte.

Harul implică milă dar nu poate exista în absenţa unei iubiri pline de pasiune şi culoare. Harul e extravagant. Determină la gesturi ieşite din comun, de neînţeles. Toate acestea tălmăcite sună cam aşa: un copil energic şi răzvrătit este lăsat acasă de către tatăl său o săptămână doar cu mama. În cazul neascultării i se promite pedeapsă ce implică cureaua părintelui. Întors din călătorie, în urma neascultării, tatăl este obligat să îşi ţină partea sa din înţelegere şi băiatul încasează 10 din cele 20 de lovituri promise după care este trimis în camera sa. Jumătate de ora mai târziu tatăl decide să îl scoată la îngheţata pe tânărul răufăcător. Mirat, puştiul cere lămuriri simţindu-se nevrednic de răsplată, la care tatăl îi explică: „Dragul meu, faptul că adineauri ai primit doar o parte din pedeapsa pe care o meritai înseamnă milă. Faptul că acum primeşti o răsplată pe care nu o meriţi într-un mod gratuit este har.”

La o scară incomparabil mai mare, aşa stau lucrurile în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Omul este păcătos din natură. Luându-i în calcul pe cei mai morali dintre semenii noştri, constatăm că absolut fiecare om greşeşte, deci, în ecuaţia cerului suntem excluşi. Totuşi vedem cum soarele străluceşte şi peste cei buni, şi peste cei răi deopotrivă, şi ploaia vine la vremea ei indiferent de proprietarul ogorului. E mila lui Dumnezeu care ne învaţă că iubirea implică sacrificiu şi de dragul omului dă totul pentru o fiinţă distructivă şi imorală, răzvrătită împotriva ei însăşi şi al Creatorului ei. Măreţul har e Acel Tot. Un om care se naşte şi trăieşte printre noi fără păcat în care şade frumuseţea inimaginabilă şi splendoarea de neconceput – Dumnezeu. De bună voie acceptă să moară o moarte cumplită purtând cum numai Dumnezeu ştie vina oricărei fiinţe umane care acceptă să Îl cunoască şi să înceapă să îi semene. De fapt, toată ideea aceasta a mântuirii prin har poate fi înţeleasă cât se poate de simplu. El a venit ca să fim iertaţi şi să evoluăm spre ceva infinit mai bun. Să fim ca El.

Harul nu se opreşte la mântuire însă. Nu este doar clemenţă din partea Domnului. Har înseamnă libertate. Păcatul are o caracteristică deseori ignorată – produce dependenţă! De la minciuna banală care repetată devine pe nesimţite stil de viaţă şi până la adulter, de la „inofensiva” ţigară şi până la crunta dependenţă de droguri, păcatul cere repetare. La început, e o voce mică în noi – conştiinţă îi spune – care însă dispare cu timpul făcând loc dorinţei de mai mult. Harul înseamnă aici capacitatea de a spune Stop, puterea supranaturală de a merge înainte transformat. Mai interesant – e la cerere…

Măreţul har are o sumedenie de alte interpretări deosebite. Din scrierile Sfântului Apostol Pavel aflăm despre starea de har care nu este nimic altceva decât minunata obsesie a slavei, o viaţă dinamică, încărcată de sens, aducătoare de împlinire şi implicit fericire. Înseamnă putere pentru cei trimişi să îl prezinte pe Dumnezeu omenirii, ba chiar un salut din vremea grecilor antici.

Harul este diferenţa dintre a supravieţui şi a trăi. Cei ce gustă din acest „dar nemeritat” se laudă cu pacea care întrece orice imaginaţie şi mărturisesc trăirea unei vieţi faţă de care cea anterioară nu este vrednică să stea în balanţă.

Orice definiţie e de prisos pentru că harul nu se învaţă. Din har poţi să guşti, să te înfrupţi chiar sau poţi să mergi mai departe.

„Numai harul, numai harul mă păstrează ne-ncetat. El mă face, el mă ţine credincios cu-adevărat.” Nicoliţă Moldoveanu

Leia Mais…

Ipocrizia

„Ipocrizia este omagiul plătit de viciul virtuţii”
Francois De La Rochefoucauld


A fi ipocrit înseamnă într-un sens mai larg încercarea unei persoane de a părea ceea ce nu este de fapt. Ipocrizia are de-a face de asemenea cu expunerea unei convingeri sau predicarea unui mod de viaţă fără ca individul în cauză să practice aceste virtuţi. Ipocrită este aceea persoană care vorbeşte împotriva consumului de alcool în timp ce el însuşi foloseşte băuturi alcoolice sau acela care face apel la compasiunea persoanelor din jurul său pentru susţinerea unei cauze pe care el însuşi nu o susţine.

Cuvântul „ipocrizie” se trage din cuvântul grecesc hypokrisis care înseamnă “a juca teatru”. În original, sensul cuvântului era unul neutru; istoricii consideră că acesta şi-a atras conotaţia negativă în perioada dominaţiei romane, datorită desconsiderării pe care o aveau latinii pentru teatru în general, mai ales pentru cel grecesc în particular. Termenul folosit cel mai des în Scriptură, upokritai, se referă la un actor ce a intrat în pielea personajului interpretat, termenul fiind folosit uneori pentru a defini un comediant.

În Noul Testament, cuvântul apare în special în Evanghelia lui Matei, în discursurile lui Isus, folosit cu precădere la adresa fariseilor. Cel mai puternic atac la adresa acestora este înregistrat în capitolul 23 unde Mântuitorul foloseşte de şase ori expresia „Vai de voi cărturari şi farisei ipocriţi!” acuzând inimile pline de mândrie ale celor ce ar fi trebuit să trăiască în umilinţă din pricina cunoaşterii de Dumnezeu de care li s-a făcut parte. Spurgeon spune despre aceştia: „Atunci când vezi multă religie expusă în vitrina de afară, aşteapta-te să găseşti foarte puţină marfă înăuntru”.Cristos merge până într-acolo încât afirmă că prozeliţii, cei convinşi de către învăţătorii legii să adere la convingerile acestora, ajung să fie mai răi decât înainte – fii ai Iadului.

John Milton spunea că nici un om sau înger nu pot să discearnă ipocrizia fiind singurul rău care umblă nevăzut, vizibil numai lui Dumnezeu. Cam pe aici se situau şi fariseii care aveau nevoie de audienţă pentru a face fapte bune, în lipsa acesteia nefiind motivaţi de vreo convingere sau virtute. Probabil că mândria şi ipocrizia au rădăcină comună, cea din urmă de cele mai multe ori fiindu-i tributară celei din urmă. Motivaţia celor mai multe forme de ipocrizie este fără îndoială mândria, unul dintre viciile principale ale prinţului întunericului, astfel că afirmaţia lui Isus nu este nicidecum exagerată – cei ce aleg acest mod de viaţă sau se lasă târâţi în aceste obiceiuri încep să dezvolte o personalitate asemănătoare cu cea a prinţului Infernului.

Dumnezeu ia în serios ipocrizia. După discursul Său împotriva fariseilor, discurs în care expune câteva dintre elementele făţărniciei liderilor religioşi ai acelor vremuri, Isus emite penalitatea pentru acest păcat în contextul în care vorbeşte despre sclavul necredincios care nu e pregătit pentru iminenta revenire a Stăpânului său: „El îl va tăia în două şi-i va stabili partea la un loc cu ipocriţii. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor!” Ipocrizia este contrastantă caracterului lui Dumnezeu care este Adevăr. Are de-a face cu minciuna a cărui tată este diavolul, cel întâi ipocrit, demonstrându-şi caracterul încă de la începuturile omenirii când a venit la Eva îndemnând-o să nu asculte porunca Celui ce a creat-o. El subliniază beneficiile de care va avea parte ignorând efectele neascultării pe care el însuşi le-a cunoscut. Nu e prea mult să afirm că el este autorul ipocriziei şi probabil că se desfătează în aceasta având în vedere că este unul dintre cele mai răspândite dintre păcate. Poetul american din sec. XIX, Ralph Waldo Emerson spunea că ipocrizia începe atunci când apare a doua persoană. Si totuşi, dincolo de această afirmaţie ce pune în lumină incapacitatea omului de a trăi în sinceritate deplină faţă de semeni şi chiar faţă de sine însuşi stă afirmaţia glorioasă a lui Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” iar Cristos a fost transparent în toate lucrurile, lipsit de orice formă de ipocrizie. Viaţa creştinului este un proces de transformare de la caracterul pervertit de păcat dinaintea convertirii la un caracter asemănător cu cel al Fiului lui Dumnezeu.

Suntem fiinţe sociale şi avem nevoie unii de ceilalţi pentru a trăi. Este natural din această perspectivă să punem preţ pe părerea semenilor noştri despre persoana noastră. Problema intervine atunci când această părere a aproapelui devine mult prea importantă şi ne determină să trăim în minciună încercând să dăm impresia că suntem ceea ce nu suntem de fapt, că avem ceea ce nu avem în realitate, că simţim ceea ce nu simţim în adâncul fiinţei noastre etc. O altă faţă a ipocriziei sancţionată de Isus este identificarea grabnică a viciilor minore ale semenului (pentru că doar Dumnezeu cunoaşte în adevăr şi în totalitate inima omului) ignorând defectele proprii. Falsitatea poate lua forme grave atunci când un individ nu mai cunoaşte adevărul despre sine însuşi. Sunt deficite majore de personalitate care afectează grav psihicul persoanei în cauză dar şi relaţia acestuia cu societatea.

Cea mai ironică formă de ipocrizie se manifestă în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Creatura caută să îşi înşele Creatorul, cel creat încearcă să Îl mintă pe Cel care l-a conceput până în cele mai mici detalii. Este minciuna omului ce se consideră pe sine moral, ignorându-şi nevoia de a relaţiona cu Dumnezeu sau a ateului care contestă nemurirea sufletului în ciuda a ceea ce îi spune întreaga fiinţă aşa cum a fost gândită de Făcătorul ei.

Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ce moştenesc de la copii inocenţa şi abilitatea de a nu încerca să deturneze adevărul despre ei însuşi. Un copil nu va încerca niciodată să pară ceea ce nu este indiferent de părerea pe care ţi-o formezi faţă de el, se va raporta la tine cu onestitate căutând să te cucerească cu bunătate şi bucurie sau te va ignora cu desăvârşire. Scriitorul rus, Lev Tolstoy, spunea: „Ipocrizia este orice ce ar putea să îl înşele pe cel mai isteţ şi mai penetrant om, dar cel mai puţin atent copil ar recunoaşte-o imediat şi ar fi revoltat de aceasta, indiferent cu câtă iscusinţă ar fi deghizată.”

Ipocrizia, spre deosebire de alte vicii, nu este o acţiune întreprinsă din când în când precum minciuna sau adulterul de pildă, ci este un „full-time job”, o stare constantă ce se amplifică în timp. Unii consideră starea de a fi ipocrit un viciu necesar sau chiar o virtute care contribuie la dezvoltarea relaţiilor sociale inter-umane. Totuşi, tocmai acest deficit general în ce priveşte relaţiile ar trebui să ne pună pe gânduri în reevaluarea poziţiei faţă de acest flagel deosebit de bine răspândit şi fatal. Zic „fatal” pentru că nu văd cum o relaţie de orice fel poate fi clădită pe ipocrizie şi să reziste. Acea legătură nu va face decât să dăuneze persoanelor implicate şi în timp, se va dezvolta căpătând noi valenţe odată cu evoluţia relaţiei.

Soluţia la problema ipocriziei este oprirea. Oprirea din inerţia vieţii şi căutarea lui Dumnezeu. Standardul este desăvârşirea, creşterea în asemănare cu Tata, posibilă potrivit promisiunilor lui Cristos, ale cărui cuvinte sunt la fel de veritabile astăzi ca şi atunci când au fost rostite:

„De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu observi bârna din ochiul tău?!”

Leia Mais…

Misionar român din nou acasă

În a doua joi a lunii octombrie, am vizitat familia Molnar, familie a cărui soţ şi tată este Laţi, un vizionar, unul dintre acei oameni ce îşi direcţionează toată energia şi toate resursele către un singur scop: misiunea creştină transculturală. Am ajuns pe la prânz, direct de la şcoală dar am găsit-o numai pe Suzie, soţia acestuia şi pe mezina familiei, Debi.

Suzie are un aer mult mai degajat, zâmbeşte mai mult de când s-a întors soţul ei. Nerăbdarea şi neliniştea s-au transformat acum în sute de poveşti pe care se abţine cu greu să nu mi le povestească ea îndată. Sunt căsătoriţi de 15 ani şi au 3 copii împreună, cel mai mare fiind clasa a şasea. Pun foarte mult accent pe disciplină. Deşi apartamentul în care stau în chirie e modest, toate par a fi aşezate în locul cel mai potrivit iar copiii dau mereu dovada că sunt bine-crescuţi şi sociabili. Doamna Molnar îmi povesteşte despre felul în care Dumnezeu i-a şlefuit în anii de început ai căsniciei şi cum continuă să o facă şi astăzi, dar e fericită şi împlinită pentru că veriga ce i-a ţinut atât de aproape unul de celălalt a fost pasiunea de a sluji oamenilor. Limbajul şi coerenţa cu care îşi exprimă ideile trădează lectura care este obligatorie în cadrul familiei, în ciuda faptului că ultima şcoală absolvită a fost liceul.

Jumătate de ceas mai târziu apare şi Laţi. Nu îl judec pentru întârziere, convins fiind că are o sumedenie de vizite de făcut de când s-a întors din Peru. E un contrast puternic între personalitatea liniştită, calmă şi trăsăturile deosebit de masculine, recomandând un bărbat puternic şi hotărât. Părul blond, ochii albaştrii şi tenul foarte deschis îi dau o strălucire aparte. Era o oarecare nepotrivire între caracteristicile sale şi poncho-ul cu pălăria specifică din piele ce mi le-a arătat mai târziu. A fost o reală atracţie pentru indigeni, şocaţi de culoarea şi înălţimea sa. Tatăl lui Laţi era maghiar şi îl moşteneşte întru totul.

M-a invitat să iau loc şi cu vocea aşezată, asigurându-se o ultimă dată că nu vom fi deranjaţi, îşi începe povestea. Îşi aminteşte de prima plecare, în Mozambic, Africa şi de dezamăgirea pe care a experimentat-o când nu i s-a dat voie să se întoarcă.

A pornit spre Lima pe 1 iulie şi a ajuns în aceeaşi dată datorită diferenţei de fus orar. La întrebarea „cum te-au aşteptat?” răspunde simplu: „cu tort”. Era ziua lui şi probabil că această plecare a fost una dintre cele mai frumoase cadouri din câte putea primi. A doua zi, seara, au şi plecat spre junglă. După un drum de 9 ore cu autobusul şi alte 6 cu camioneta a ajuns împreună cu echipa de misionari în Pichanaki, o localitate aflată la peste 5000 m altitudine. Din acest loc mergeau cu camioneta între 7 şi 11 ore, oriunde era nevoie de ajutor. Din când în când convoaiele erau atacate de către indieni războinici care niciodată nu plecau cu mâna goală. În unele zone nu puteau ajunge decât cu barca. O experienţă intensă a fost să vâslească timp de 6 ore cu foarte puţine pauze.

Laţi a mers pentru a fi testat, şi liderii bazei misionare s-au asigurat că este potrivit pentru viaţa grea din junglă. I s-a permis contactul cu şeful unui trib. Au servit împreună băutura tradiţională numită masato, preparată dintr-un soi de cartofi numit yuka. După ce se scoate din pământ, se fierbe, se mestecă de către femeile din trib după care se scuipă într-un recipient unde se lasă să fermenteze pentru câteva zile. Este primul nivel de comunicare această împărtăşire aşa că reacţia trebuie bine stăpânită. De undeva din spate Suzie exclamă: „delicios!”, vizibil dezgustată însă Laţi recunoaşte că i-a plăcut. Într-un alt trib, în fiecare dimineaţă se vopseau cu însemnele specifice lor pe tot corpul.

În urma acestei perioade de pregătire, Laţi a primit aprobarea să se implice în misiunea din Peru dar mai mult de atât, a primit aprobarea creări unui centru de pregătire pentru misiune transculturală, viziunea având ca ţintă mai multe ţări cu nevoi speciale. Aşadar, pentru perioada următoare se va dedica acestui nou scop dar în paralel plănuieşte plecarea cu familia întreagă în ţara de baştină a Imperiului Incaş.

Următoarea ţintă a fost tribul Aşaninka. Pentru că Laţi era în perioada de teste, nu i s-a dat voie să pună nici o întrebare indigenilor. Se fac eforturi serioase pentru a se proteja cultura acestor oameni, orice întrebare adresată lor îi face imediat suspicioşi. Fascinaţi de brăţara ceasului, l-au analizat până l-au rupt.

Diferenţele de cultură s-au făcut simţite în special în comunicare. Banalul salut cu mâna poate fi interpretat ca un gest ofensator pentru ei. O altă problema a fost limba. Am răspuns provocării lui Laţi de a citi Psalmul 117 în dialectul tribului Aşaninka. Diferenţele fonetice sunt considerabile. Nu au timpuri ale verbelor. Totul e la prezent. Tot ce trece de cifra 3 înseamnă mai mulţi. Lingviştii estimează că durata necesară familiarizării cu limba este de aproximativ cinci ani.

Deşi e o zonă deosebit de periculoasă, Laţi e nerăbdător să se întoarcă. E convins că asta e chemarea Creatorului pentru viaţa sa şi e dispus să facă orice sacrificii. E conştient că moartea poate veni în urma unei banale muşcături de insectă sau în urma unei întâlniri cu unul dintre triburile sălbatice dar îşi doreşte din toată inima să împartă cu ei credinţa în Cristos care i-a dat lui, „un sălbatec”, dreptul de a se numi fiu de Dumnezeu, fericirea şi împlinirea unei vieţi pline de semnificaţie şi înţeles.

Leia Mais…

În armonie cu cerul

Keith Green a fost unul dintre cei mai reprezentativi muzicieni creştini ai secolului trecut. Mesajul muzicii sale se regăseşte în viaţa de zi cu zi ce a rămas mărturie datorită biografiei scrise de soţia Melody Green – No Compromise. Printre piesele ce i-au adus notorietatea se numără „You put this love in my heart” (Tu ai pus dragostea aceasta în inima mea), „Asleep in the Light” (Adormiţi în lumină) sau imnuri cunoscute precum „There is a Redeemer” (Răscumpărătorul) sau „Lord is my Shepard” (Domnul este Păstorul meu).

La numai trei ani Keith învăţa să cânte la ukelele (chitară hawaiană), la cinci la chitară iar la şapte ani se făcea remarcat chiar de presa americana locală datorită talentului său deosebit de a cânta la pian. În 1965, la 11 ani, în urma succesului radiofonic pe care îl are cu piesa „The way I used to be” (Cum obişnuiam să fiu), devine cea mai tânără persoană care a semnat cu Asociaţia Americană a Autorilor şi Compozitorilor (ASCAP).
Una dintre cele mai importante case de producţie din acea vreme, Decca Records plănuiau transformarea lui Keith Green într-un idol al adolescenţilor promovându-i imaginea prin apariţii televizate. Noul star rock’n’roll creştea în popularitate având compuse sute de piese până în perioada adolescenţei.

Perioada adolescenţei este marcată de ceea ce autorul defineşte ca fiind „călătoria rea” – se regăseşte în subcultura Hippie, dependent de droguri ducând o viaţă dezordonată, departe de faima ce o cunoscuse în copilărie. Totuşi, nu a încetat o clipă să caute o stare spirituală mai înaltă ajungând să practice ritualuri din religiile asiatice păgâne. Green mărturiseşte că într-o astfel de ocazie, în urma unei doze considerabile de droguri a avut o întâlnire cu însuşi Diavolul, întâlnire ce l-a determinat să caute adevărul şi mai pasionat. Îl găseşte într-o biserică evanghelică din Nordul Californiei unde se converteşte devenind creştin. Îşi cântă experienţa naşterii din nou în piesa Rushing wind declarând: „Sunt născut din nou / Duhule Sfinte du-mă unde vrei să mergi. / Isuse, Tu eşti Cel ce m-a eliberat, / Foloseşte-mă, Doamne, glorifică-ţi Sfântul Nume prin mine.”

Se căsătoreşte cu Melody Steiner în 1973 ea devenind co-autoare a multe dintre cântările sale. Misiunea căreia avea să îşi dedice întreaga viaţă se naşte în 1975 – Last Days Ministries (Misiunea Zilele din urmă). Scopul lucrării sale este acela de a aduna oameni fără casă de pe stradă. Aceştia erau integraţi în programe de reabilitare având în centru cunoaşterea lui Cristos. Keith povesteşte că nu de puţine ori, acel om al străzii pe care îl aducea seara, pleca dimineaţa dar niciodată cu mâna goală. În ciuda acestor lucruri nu a încetat să îşi pună energia, timpul, casa şi viaţa întreagă în joc de dragul puternicelor sale convingeri.

Între timp a continuat să compună şi să concerteze având un mesaj extrem de dur în care îşi provoca auditoriul la pocăinţă şi dedicare radicală. Acompaniamentul pieselor este cât se poate de divers, având în centrul aranjamentului pianul. Keith Green demonstrează dincolo de piesele dinamice, deosebit de tehnice, profunzime în gândirea muzicală. Accentul rămâne însă pe text, transmiţând mesaje cât se poate de clare şi pertinente.

În 1982, la 29 de ani, faima sa depăşise cu mult graniţele Americii. Melody Green scrie în cartea sa, No compromise, despre rugăciunea lui Keith de duminică seara, în biserica pe care o conducea: „Doamne, dacă ştirbesc măcar o fărâmă din slava care ţi se cuvine doar Ţie, te rog ia-mă Acasă.” A doua zi, avionul cu care călătoreau către un concert Keith Green şi 2 dintre copiii săi – Josiah, 4 ani şi Bethany, 2 ani - s-a prăbuşit. Toţi cei aflaţi la bord au murit pe loc.

Keith a lăsat în urmă una dintre cele mai puternice organizaţii care lucrează cu oamenii străzii şi zeci de cântări purtând mesajul vieţii sale – „A venit vremea să nu ne mai jucăm de-a biserica ci să fim cu adevărat biserica.”

La 20 de ani de la moartea sa, Sparrow Records a lansat un album în onoarea sa conţinând reînregistrări ale unor piese ale sale cu cei mai cunoscuţi artişti creştini ai momentului, printre care: Rebecca St. James, Chris Tomlin, Twila Paris, Darlene Zschech. Albumul conţine piesa There is One (Este Unul), una dintre lucrările sale neterminate, interpretată de Michael W. Smith.

Vorbind despre viaţa sa, Keith Green conclude – „Mă pocăiesc de a fi înregistrat un singur cântec, de a fi cântat un singur concert, dacă muzica mea, şi mai important, viaţa mea nu te-a provocat să Îl primeşti sau să te vinzi complet lui Isus.”

Leia Mais…

Cireşarii într-o biserică greco-catolică

Cireşarii se pregătesc de o nouă „năzbâtie”. Au fost invitaţi să organizeze una dintre serbările lor în biserica greco-catolică din comuna Şimand, judeţul Arad în data de 26 octombrie.

Azi a fost prima repetiţie pentru acest eveniment. În rugăciunea de la început Ionică mulţumeşte în timp ce Mihai, cu vocea sigură şi puternică cere călăuzire, idei muzicale şi înţelepciune în alegerea repertoriului pentru acest eveniment.

Unul după altul vin cu propuneri de cântări în special din creaţia compozitorului evanghelic român, Nicoliţă Moldoveanu. Este selectată prima cântare – „Isuse-al meu prieten bun”. Unul după altul, instrumentiştii renunţă să mai cânte iar piesele rămân interpretate cu un minim de acompaniament. Au fost trecute în revistă mai multe cântări româneşti însă momentul culminant al serii l-a reprezentat interpretarea melodiei „Blândul Păstor, blândul Păstor”. La final, toţi cireşarii aveau lacrimi în ochi. Unul din membrii echipei exclamă: „Extraordinar! Sunt frumoase şi cântările traduse dar în piesele pe care le-am cântat astă seară stă însăşi esenţa spiritului nostru românesc, aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu.”

Întâlnirea s-a terminat la orele 21 cu menţiunea lui Beni Dudaş, leaderul echipei: „Pe viitor trebuie să le acordăm o atenţie sporită acestor piese deosebit de valoroase”.
Au cântat o ultimă dată „Rămâi cu mine”, apoi au plecat fiecare către casă.

Leia Mais…

Din nou acasă, pe veci Acasă

Istoria vieţii mele începe, oarecum, în urmă cu aproape 20 de ani. M-am născut într-o familie colorată confesional. Cei din partea mamei sunt ortodocşi cu tradiţie în timp ce înaintaşii lui tata sunt baptişti încă de la începutul secolului trecut. Pe fundalul acesta m-am născut eu, negru şi micuţ, aducând cu mine, în acelaşi an, trecerea de la orânduirea comunistă la cea capitalistă.
Deşi crescuţi în biserică, părinţii mei nu au rămas fideli credinţei familiei lor. A fost harul Domnului atenţia deosebită pe care mi-a acordat-o bunica în anii prunciei, sădind în mintea mea principiile şi adevărurile Scripturii. Am fost un copil bolnăvicios. Rare erau perioadele în care puteam spune că sunt cu adevărat sănătos. Situaţia aceasta a continuat şi în perioada de început a ciclului primar şi chiar mai târziu, dar e totodată perioada în care am învăţat să citesc fluid. Atunci am făcut cunoştinţă cu Biblia care a devenit în scurt timp cartea mea preferată, prietena de nădejde în deja obişnuitele perioade în care stăteam acasă. Fiind la Liceul de Artă, am început, încet, să descopăr tainele pianului, găsind în muzică un mod excelent de a exprima tot ce simţeam în adâncul fiinţei. Aveam 12 ani când am rămas din nou acasă peste săptămână din pricina unei viroze cumplite. Am descoperit atunci cântarea Isus m-ai cuprins din necuprins, cântare ce mi-a sintetizat foarte mult gândurile despre Cristos. Cu ochii în lacrimi, conştient că El îmi poate aduce izbăvirea, fascinat de însăşi persoana Sa, i-am cerut să îmi rămână aproape, dorind sincer să rămân al Lui.
A urmat o perioadă încărcată în care imunitatea mea s-a stabilizat încetul cu încetul, începând prima perioadă de slujire alături de Radio Vocea Evangheliei cu grupul de copii – Frăţiorii. A fost o aventură curmată brusc de semnele transformărilor prin care trecea trupul meu – mi se schimba vocea. A urmat o perioadă de inactivitate în biserică până ce am fost provocat să acompaniez corul. Îmi plăceau noile piese, diferite faţă de cele de la şcoală. Mă simţeam provocat şi am făcut cu plăcere lucrarea aceasta care nu îmi ocupa foarte mult timp şi îmi permitea să rămân axat pe studiul la pian. Vremea cărţilor apusese de mult, lăsând un gol în inima mea, gol pe care îl umpleam însă în faţa instrumentului. A fost vremea concertelor, vremea în care am descoperit gustul succesului, un succes care devenea tot mai dulce şi mai de dorit.
Tot acest relativ echilibru s-a terminat prin clasa a X-a, când, în urma unor evenimente dramatice din biserica noastră, am devenit pianistul principal. Mă simţeam aruncat în marea învolburată după numai câteva lecţii de înot. Nefiind deprins în arta improvizaţiei, petreceam multe ore pregătind programele de duminică, fapt ce mi-a afectat teribil tehnica. Nu i-a luat mult profesoarei mele să simtă schimbările, ceea ce m-a pus înaintea unei alegeri: Cariera sau Biserica. Decizia de a continua să slujesc, pe fondul instabilităţii din adunare a stârnit o reacţie puternică din partea familiei şi a prietenilor care au reuşit în cele din urmă să mă convingă să mă răzgândesc. Încet, încet, am început să consider duminicile mai potrivite pentru studiu decât pentru participarea la serviciile de închinare publică. Relaţia mea cu Dumnezeu era în derivă.
Au urmat luni intense de studiu în care am crescut mult ca şi pianist. Biserica nu mai era relevantă, nici prietenii, nici familia. Trăiam într-o dulce izolare considerând prietenii şi orice altceva elemente menite să îmi distragă atenţia. Pe acest fundal, Dumnezeu a ales să intervină zguduindu-mi fiinţa întreagă. A fost cât se poate de rapid. De la tânărul cu ambiţie puternică şi plin de energie până la epavă fizică au fost necesare doar câteva săptămâni. A început subit, cu câteva zile de dureri de spate ce a degenerat în dependenţă de calmante. Episodul „pian” părea terminat. Din pricina medicamentelor mi-am pierdut agilitatea. Viaţa a devenit realmente un coşmar în clipa din care medicii au hotărât că e mai bine să rămân în spital. Analize, RMN-uri, toate pentru mine erau de prisos. Medicii spuneau că e din pricina sedentarismului, eu ştiam mai bine. Acolo, pe patul de spital, cu inima sfâşiată am îndrăznit să apelez din nou la Cel pe care Îl trădasem atât de perfid. Cerşeam încă o şansă. Departe de mine gândul unei vieţi obişnuite, cu visuri ce păreau atât de naturale până atunci. Vroiam şansa de a-i mulţumi pentru iubirea de care mi-a făcut parte. Deşi mă mişcam cu mare greutate, în fiecare week-end „evadam” din spital pentru a merge să acompaniez biserica. Când cântam la pian, durerea atingea cel mai înalt grad de intensitate, dar nu mai conta. Important era că pot să slujesc.
Când în sfârşit am avut verdictul medicilor care nu mai aveau ce să facă, doar să aştepte ca circulaţia sanguină să mi se întrerupă din moment în moment, am plecat din spital, resemnat. A apărut însă în aceea perioadă ideea de a merge la Breaza – un centru de recuperare adventist din zona Predeal. Am acceptat ideea cu inima plină de speranţă. Eram cât se poate de convins că acolo, Domnul îmi va reda viaţa. Echipa de misiune pentru Medgidia, Dobrogea, m-au invitat în aceea perioadă să merg din nou împreună cu ei. Fusesem cu ceva timp în urmă şi era natural să fiu invitat dar nu cred ca cineva credea că voi accepta. Data plecării era la câteva zile după ce aveam să mă întorc de la Breaza. Spre surprinderea tuturor, am acceptat.
După două săptămâni petrecute la clinica „Eden”, doctorul Laza a concluzionat: „Noi nu aveam puterea să te facem bine. A fost de la un capăt la celălalt minunea Domnului”. Am plecat de acolo plin de energie, gata de un nou mod de viaţă, gata de slujire. De atunci, mă lupt cu mine însumi avându-L pe Cristos alături, obsedat de voia Sa, căutând mereu să îl înţeleg mai mult. Sunt conştient că prin puterea mea aş sări din nou în mocirla vieţii de dinainte, dar ştiu că în drumul meu spre desăvârşire nu sunt singur. El e cu mine mereu. De aceea îi spun mereu:

„Facă-mi-se-ntotdeauna după Sfântul Tău Cuvânt, chiar de-ar fi să-mi cadă toate planurile la pământ.” N.Moldoveanu

Leia Mais…