Din nou acasă, pe veci Acasă

Istoria vieţii mele începe, oarecum, în urmă cu aproape 20 de ani. M-am născut într-o familie colorată confesional. Cei din partea mamei sunt ortodocşi cu tradiţie în timp ce înaintaşii lui tata sunt baptişti încă de la începutul secolului trecut. Pe fundalul acesta m-am născut eu, negru şi micuţ, aducând cu mine, în acelaşi an, trecerea de la orânduirea comunistă la cea capitalistă.
Deşi crescuţi în biserică, părinţii mei nu au rămas fideli credinţei familiei lor. A fost harul Domnului atenţia deosebită pe care mi-a acordat-o bunica în anii prunciei, sădind în mintea mea principiile şi adevărurile Scripturii. Am fost un copil bolnăvicios. Rare erau perioadele în care puteam spune că sunt cu adevărat sănătos. Situaţia aceasta a continuat şi în perioada de început a ciclului primar şi chiar mai târziu, dar e totodată perioada în care am învăţat să citesc fluid. Atunci am făcut cunoştinţă cu Biblia care a devenit în scurt timp cartea mea preferată, prietena de nădejde în deja obişnuitele perioade în care stăteam acasă. Fiind la Liceul de Artă, am început, încet, să descopăr tainele pianului, găsind în muzică un mod excelent de a exprima tot ce simţeam în adâncul fiinţei. Aveam 12 ani când am rămas din nou acasă peste săptămână din pricina unei viroze cumplite. Am descoperit atunci cântarea Isus m-ai cuprins din necuprins, cântare ce mi-a sintetizat foarte mult gândurile despre Cristos. Cu ochii în lacrimi, conştient că El îmi poate aduce izbăvirea, fascinat de însăşi persoana Sa, i-am cerut să îmi rămână aproape, dorind sincer să rămân al Lui.
A urmat o perioadă încărcată în care imunitatea mea s-a stabilizat încetul cu încetul, începând prima perioadă de slujire alături de Radio Vocea Evangheliei cu grupul de copii – Frăţiorii. A fost o aventură curmată brusc de semnele transformărilor prin care trecea trupul meu – mi se schimba vocea. A urmat o perioadă de inactivitate în biserică până ce am fost provocat să acompaniez corul. Îmi plăceau noile piese, diferite faţă de cele de la şcoală. Mă simţeam provocat şi am făcut cu plăcere lucrarea aceasta care nu îmi ocupa foarte mult timp şi îmi permitea să rămân axat pe studiul la pian. Vremea cărţilor apusese de mult, lăsând un gol în inima mea, gol pe care îl umpleam însă în faţa instrumentului. A fost vremea concertelor, vremea în care am descoperit gustul succesului, un succes care devenea tot mai dulce şi mai de dorit.
Tot acest relativ echilibru s-a terminat prin clasa a X-a, când, în urma unor evenimente dramatice din biserica noastră, am devenit pianistul principal. Mă simţeam aruncat în marea învolburată după numai câteva lecţii de înot. Nefiind deprins în arta improvizaţiei, petreceam multe ore pregătind programele de duminică, fapt ce mi-a afectat teribil tehnica. Nu i-a luat mult profesoarei mele să simtă schimbările, ceea ce m-a pus înaintea unei alegeri: Cariera sau Biserica. Decizia de a continua să slujesc, pe fondul instabilităţii din adunare a stârnit o reacţie puternică din partea familiei şi a prietenilor care au reuşit în cele din urmă să mă convingă să mă răzgândesc. Încet, încet, am început să consider duminicile mai potrivite pentru studiu decât pentru participarea la serviciile de închinare publică. Relaţia mea cu Dumnezeu era în derivă.
Au urmat luni intense de studiu în care am crescut mult ca şi pianist. Biserica nu mai era relevantă, nici prietenii, nici familia. Trăiam într-o dulce izolare considerând prietenii şi orice altceva elemente menite să îmi distragă atenţia. Pe acest fundal, Dumnezeu a ales să intervină zguduindu-mi fiinţa întreagă. A fost cât se poate de rapid. De la tânărul cu ambiţie puternică şi plin de energie până la epavă fizică au fost necesare doar câteva săptămâni. A început subit, cu câteva zile de dureri de spate ce a degenerat în dependenţă de calmante. Episodul „pian” părea terminat. Din pricina medicamentelor mi-am pierdut agilitatea. Viaţa a devenit realmente un coşmar în clipa din care medicii au hotărât că e mai bine să rămân în spital. Analize, RMN-uri, toate pentru mine erau de prisos. Medicii spuneau că e din pricina sedentarismului, eu ştiam mai bine. Acolo, pe patul de spital, cu inima sfâşiată am îndrăznit să apelez din nou la Cel pe care Îl trădasem atât de perfid. Cerşeam încă o şansă. Departe de mine gândul unei vieţi obişnuite, cu visuri ce păreau atât de naturale până atunci. Vroiam şansa de a-i mulţumi pentru iubirea de care mi-a făcut parte. Deşi mă mişcam cu mare greutate, în fiecare week-end „evadam” din spital pentru a merge să acompaniez biserica. Când cântam la pian, durerea atingea cel mai înalt grad de intensitate, dar nu mai conta. Important era că pot să slujesc.
Când în sfârşit am avut verdictul medicilor care nu mai aveau ce să facă, doar să aştepte ca circulaţia sanguină să mi se întrerupă din moment în moment, am plecat din spital, resemnat. A apărut însă în aceea perioadă ideea de a merge la Breaza – un centru de recuperare adventist din zona Predeal. Am acceptat ideea cu inima plină de speranţă. Eram cât se poate de convins că acolo, Domnul îmi va reda viaţa. Echipa de misiune pentru Medgidia, Dobrogea, m-au invitat în aceea perioadă să merg din nou împreună cu ei. Fusesem cu ceva timp în urmă şi era natural să fiu invitat dar nu cred ca cineva credea că voi accepta. Data plecării era la câteva zile după ce aveam să mă întorc de la Breaza. Spre surprinderea tuturor, am acceptat.
După două săptămâni petrecute la clinica „Eden”, doctorul Laza a concluzionat: „Noi nu aveam puterea să te facem bine. A fost de la un capăt la celălalt minunea Domnului”. Am plecat de acolo plin de energie, gata de un nou mod de viaţă, gata de slujire. De atunci, mă lupt cu mine însumi avându-L pe Cristos alături, obsedat de voia Sa, căutând mereu să îl înţeleg mai mult. Sunt conştient că prin puterea mea aş sări din nou în mocirla vieţii de dinainte, dar ştiu că în drumul meu spre desăvârşire nu sunt singur. El e cu mine mereu. De aceea îi spun mereu:

„Facă-mi-se-ntotdeauna după Sfântul Tău Cuvânt, chiar de-ar fi să-mi cadă toate planurile la pământ.” N.Moldoveanu